Lumina din debara

Cu câteva nopţi în urmă mi s-a întâmplat un lucru ciudat.
O furtună puternică a cauzat întreruperea curentului în cartierul nostru. Când s-a întrerupt lumina, m-am dus, pe bâjbâite în debaraua unde păstram lumânările pentru situaţii ca aceasta. La lumina unui chibrit pe care l-am aprins m-am uitat pe raftul pe care ţineam lumânările.
Erau acolo, aşezate în suporturile lor, topite până la diferite nivele după cum fuseseră folosite cu alte ocazii. Am întins chibritul şi am aprins patru dintre ele.
Dintr-o dată s-a luminat toată încăperea! Tot vălul acela de întuneric a fost înlăturat de o caldă şi dulce lumină aurie! Am văzut congelatorul de care-mi lovisem genunchiul şi uneltele care erau cam împrăştiate prin debara.
Ce mare lucru să ai lumină!” – am exclamat cu voce tare, după care, uitându-mă către lumânări am spus: „Dacă aici în debara luminaţi aşa de frumos, staţi să vedeţi când vă duc acolo unde e nevoie de voi!
Una dintre voi va fi aşezată pe masă ca să putem mânca. Alta va fi sta pe biroul meu ca să pot citi. Una dintre voi va ajunge la soţia mea ca să poată croşeta. Şi pe tine – am spus către cea mai mare – „te voi duce în camera mare ca să luminezi tot spaţiul de acolo!
Mă simţeam cam ridicol vorbind cu lumânările, dar ce să faci când se ia lumina?
M-am întors ca să plec, având lumânarea mare în mână, când am auzit o voce:
Stai! Rămîi pe loc!
M-am oprit. „E cineva aici”, m-am gândit. Apoi m-am liniştit. „E doar soţia, care mă tachinează pentru că vorbesc cu lumânările.
Bine dragă, lasă gluma, am spus în semiîntuneric.
Nici un răspuns. Hm, poate a fost vântul.
Am mai făcut un pas.
Stai, am spus!” Era aceeaşi voce. Mâinile au început să-mi tremure.
Cine vorbeşte?
Eu!” Vocea venea din mâna mea.
Cine eşti tu?Ce eşti tu?
Eu sunt o lumânare!
M-am uitat la lumânarea pe care o aveam în suportul ei. Dădea o lumină foarte puternică, de culoarea aurului. Lumânarea era roşie şi era într-un suport din lemn tare, care avea un mâner solid.
M-am uitat din nou împrejur ca să vad dacă nu cumva vocea venea din altă parte.
Nu mai e nimeni aici, decât tu, eu şi celelalte lumânări”- m-a informat vocea.
Am ridicat mai sus lumânarea ca s-o pot privi mai de aproape. N-o să vă vină să credeţi ce am văzut: era o faţă mică, mică în ceara lumânării. (Vi-am spus că n-o să mă credeţi!)
Nu doar o faţă de ceară pe care cineva s-o fi sculptat acolo, ci una care era ca a noastră, cu mişcări, cu gesturi, plină de expresie şi viaţă.
Nu mă scoate de aici, din debara!
Poftim?
Am spus să nu mă scoţi afară din această încăpere!
Ce vrei să spui? Trebuie să te duc de aici. Tu eşti o lumânare. Datoria ta este să luminezi. Acolo e întuneric. Oamenii îşi zdrobesc degetele de la picioare şi se lovesc de pereţi fără lumină. Tu trebuie să mergi acolo şi să luminezi locul!
Dar nu mă poţi duce încă. Nu sunt pregătită!”, mi-a spus lumânarea cu ochi rugători. „Am nevoie de mai multă pregătire.”
Nu-mi venea să-mi cred urechilor! „Mai multă pregătire?
Da, am decis că am nevoie să studiez mai amănunţi cum se dă lumina, pentru ca să nu merg afară şi să fac o sumedenie de greşeli. Ai fi surprins să vezi cât de deformată este lumina care vine de la o lumânare neştiutoare! De aceea fac nişte studii acum. Tocmai am terminat o carte despre rezistenţa curenţilor de aer. Acum ascult nişte casete despre cum se fac şi se păstrează fitilele lumânărilor şi citesc cea mai bună carte despre proiectarea luminii. Ai auzit de această carte?
Nu” am răspuns.
S-ar putea să-ţi placă. Se numeşte <Să luminezi cu expresivitate!>
Sună interesant! 
Ce m-a apucat? Ce fac aici? Stau la taclale cu o lumânare, în timp ce soţia şi fiica mea sunt acolo în întuneric!
„Bine atunci, nu eşti singura lumânare de pe raft. Te voi stinge şi le voi lua pe celelalte!
Dar nici n-am apucat să trag aer în piept că am şi auzit alte voci:
Nici noi nu vrem să mergem!
Era o conspiraţie. M-am întors şi m-am uitat la celelalte lumânări; fiecare lumină a lor pâlpâia deasupra unei feţe miniaturale.
Acum nu mă simţeam doar ciudat că stăteam de vorbă cu nişte lumânări, ci eram de-a dreptul jignit.
Voi sunteţi lumânări şi slujba voastră e să luminaţi locurile întunecoase!
Asta crezi tuspuse lumânarea cea mai îndepărtată, o lumânare lungă, cu o voce de sfânt. Tu crezi asta, dar eu sunt ocupată.
Ocupată?
Da, meditez!
Ce, o lumânare care meditează?
Da, meditez la importanţa luminii. Mă simt iluminată de aceste meditaţii!
Am încercat să ajung la pace cu ele.
Ascultaţi! Apreciez ce faceţi voi. Şi eu sun de acord cu meditaţia. Şi fiecare trebuie să studieze şi să cerceteze, dar voi staţi aici de săptămâni bune. N-aţi avut destul timp să vă aranjaţi fitilul?
Şi voi, celelalte două, am întrebat, şi voi vreţi să rămâneţi aici?
Una mai scundă şi mai plinuţă, cu obrajii mai lăsaţi, a vorbit:
Aştept să-mi pun viaţa în ordine. Nu sunt încă aşezată. Îmi pierd uşor cumpătul. Ai putea să spui că sunt cam aprinsă.
 Ultima lumânare avea o voce de femeie, foarte plăcută urechii. „Mi-ar plăcea să ajut” explica ea „dar a lumina în întuneric nu este darul meu!
Asta îmi suna foarte familiar. „Nu este darul tău? Ce vrei să spui?
Vezi, eu sunt cântăreaţă. Eu le cânt celorlalte lumânări pentru a le încuraja să lumineze mai strălucitor!
Şi fără să mă mai întrebe a început să-mi cânte „Vreau mica mea lumină!” (Trebuie să recunosc că avea o voce frumoasă).
Cu ea s-au unit şi celelalte lumânări şi debaraua s-a umplut de cântec.
Hei!” – am strigat eu. „Nu mă supăr dacă cântaţi în timp ce lucraţi! De fapt, ne-ar prinde bine puţină muzică acolo.
Nu m-au auzit. Cântau prea tare. Am strigat şi mai tare.
Hei, haideţi, e destul timp pentru asta mai târziu. Avem de rezolvat o situaţie de criză şi putem să o facem!
Nu se opreau cu nici un chip!
Am pus lumânarea cea mare pe raft, am făcut un pas înapoi şi mi-am dat seama de absurdul situaţiei. Patru lumânări, în stare perfectă, cântându-şi una alteia despre lumină dar refuzând să iasă din debara. Asta era mai mult decât puteam suporta.
Le-am stins una câte una. Ele continuau să cânte până la capăt. Ultima era cea cu voce de femeie. Am suflat în lumina ei chiar la pasajul „iar suflarea rea nu vreau să te stingă”.
Mi-am îndesat mâinile în buzunare. M-am lovit la întoarcere de acelaşi congelator. Apoi m-am lovit de soţia mea care venea după mine.
Unde sunt lumânările”, m-a întrebat ea?
Ele nu… nu vor să… ardă. Dar de unde le-ai cumpărat?
Oh, sunt lumânări de biserică. Îţi aduci aminte de biserica ce s-a închis în cealaltă parte a oraşului? De-acolo le-am cumpărat.”
Atunci am înţeles totul!

Max Lucado
(tradus în 31.12.2003 de Mitruţ Ştiopu)



Poţi să adaugi un comentariu, sau un link de întoarcere.

Lasă un comentariu

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES