Standardele morale în mediul evanghelic

Mă frământă un anumit subiect de ceva vreme. Sunt ani de zile de când încerc să-mi lămuresc câteva nedumeriri.
Încerc să fac acest lucru fără patimă, fără prejudecăţi şi fără vreun aer de superioritate.
Pot să spun că mi-e şi oarecum ruşine, pentru că sunt şi eu parte.
Întrebarea de pornire, deloc retorică, este: mi se pare mie sau standardele morale au scăzut foarte mult în mediul evanghelic?
Limbajul lipsit de eleganţă, atât în conţinut cât şi în formă, ca să nu mai vorbesc de mârlănie, mojicie, bădărănie şi  alte manifestări similare, nu mai sunt accidente izolate.
Se ştie că Reforma a făcut ca adepţii ei să fie în avangarda dezvoltării generale (economic, social…), dar şi a trăirii după standarde morale foarte înalte.
Şi în România pre-revoluţionară exista un spirit general de apreciere pentru standardele evanghelicilor: erau politicoşi, aveau o etică a muncii bună, erau catalogaţi ca oameni pe care te poţi baza, chiar dacă aceste lucruri nu puteau fi recunoscute deschis.
Imediat după Revoluţie, un lider al oraşului mi-a spus: dvs. sunteţi puţini în comparaţie cu noi, dar dacă vă propuneţi ceva şi realizaţi, pentru că sunteţi uniţi.
Au trecut 20 de ani de atunci. Astăzi nu cred că mi-ar mai spune acelaşi lucru.
Nu reuşesc să mă dumiresc. Ce s-a întâmplat între timp? Care este sursa acestor manifestări?
Am mai observat ceva. În anii ’60, ’70, ’80, disputele interconfesionale erau destul de aspre. Ultimii ani ne arată o realitate cel puţin ciudată: nu au dispărut disputele interconfesionale, însă ele au trecut în planul doi. Acum sunt mai aprinse disputele intraconfesionale.
Să fie teologia de vină? Personal nu cred, deşi nu sunt teolog.
Nu cred că există răspunsuri facile. Dacă vrei să îngropi discuţia, ai o soluţie simplă, „spirutualizând”: „sunt nepocăiţi!”
Până a ajunge acolo însă, cred că ar trebui să trecem prin alte paliere.
Unele comportamente ar trebui analizate înainte de orice prin nişte norme comune de bun-simţ.
E greu să dai o definiţie a bunului-simţ, însă e evident că acesta nu creşte proporţional cu numărul diplomelor, fără să fiu împotriva acestora.
De multe ori omul simplu are mai mult bun-simţ decât un filozof. Oricum bunul-simţ nu mai reprezintă un reper atât de solid al autoevaluării comportamentale. Câteodată chiar este o povară.
Se face apel câteodată la autoritatea Scripturii, dar şi bunul-simţ ar ajunge. Este acel „nu vă învaţă şi firea?”
Un alt palier în suferinţă este educaţia. Acesteia i se dă, în general, sensul de acumulare de informaţii raţionale sau competenţe profesionale, componenta morală fiind neglijată.
Un om educat este acela care avansează cel mai mult profesional sau intelectual, sau cel care are un caracter mai ales?
Şi cuvântul intelectual a suferit tot atât de mult din aceeaşi cauză. Cine sunt intelectualii? Cei ce ştiu cel mai mult sau cei ce au un caracter nobil?
Acum pare demodat să abordezi educaţia din această perspectivă. Mai reprezintă normele de comportament preocupări ale educatorului, indiferent la ce nivel ar fi acesta?
Reverenţa, manierele elegante şi eticheta, sunt cuvinte ce rămân apanajul caselor regale.
Nu mai sunt cunoscute lucrurile elementare:
– când să vorbeşti şi când să taci
– să nu enunţi păreri în domeniile pe care nu le stăpâneşti
– să respecţi pe toată lumea, inclusiv pe cei cu care nu eşti de acord
Cînd eram adolescent, a nu saluta o fată cu 3-4 ani mai mare, cu „săru’ mâna”, ar fi fost o dovadă de impoliteţe. Să jigneşti un om mai în vârstă era de neconceput. Să ridici tonul la părinţii tăi sau să le spui „nu vreau” era extrem de grav. Nu-i apăr pe părinţii de astăzi. Unii îşi pregătesc singuri această reacţie, dar chiar şi aşa nu e scuzabil acest comportament.
Ne „americanizăm” şi noi. În Statele Unite păream un extraterestru dând prioritate doamnelor la intrare.
Masculinitatea bărbaţilor se măsoară în vulgaritate şi agresivitate sau în gentileţe şi generozitate?
Şi nu feminitatea este cel mai mare dar pe care îl are o femeie?
Nu cred că greşesc dacă spun că mişcarea evanghelică renunţă la educaţia normativă, educaţie ce trebuie făcută prin diverşi vectori: familia, slujirile specifice, şcolile şi, deloc de neglijat, prin mentorat.
Deabia atunci ar trebui să deschidem discuţia despre educaţia pur religioasă.
E de speriat cum oameni „needucaţi”, cu carenţe serioase de caracter, folosesc Scriptura ca par de lovit în moalele capului.
O veste bună şi una rea, într-una: blogosfera creştină nu e nici mai bună nici mai rea din acest punct de vedere.
M-aş bucura dacă cititorii mei ar înţelege spiritul în care am scris acest editorial.



Poţi să adaugi un comentariu, sau un link de întoarcere.

Un comentariu la “Standardele morale în mediul evanghelic”

  1. Cata spune:

    Ciudat lucru .. ca ieri si eu ma gandeam la acelasi lucru. Ce mult mi-as dori sa fie o trezire in sufletul tuturor! Ce minunat ar fi daca fiecare am cauta sa ne asemanam in orice moment cu Isus Hristos, daca fiecare am cauta sa Ii facem pe plac lui Dumnezeu in orice decizie luam ..

Lasă un comentariu

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES