Postări marcate ‘Editorial’

Oglinda



Câteodată este bine să ne oprim şi să ne gândim la noi înşine, să analizăm ceea ce suntem, ceea ce facem, ce iubim şi ce urâm, în ce ne investim sau ne risipim viaţa, care ar fi lucrurile pe care le-am face altfel dacă am avea a doua şansă…
Multe ni se par neimportante, ca mai apoi să vedem că, nu numai că nu au fost neimportante, ci determinante pentru mersul ulterior al vieţii noastre, pe un palier sau altul.
În ce măsură lucrurile pe care le iubesc, sau le urăsc, sunt cauze sau efecte ale formării mele?
Poate părea doar o întrebare cu iz filozofic, dar realitatea arată că viaţa este ca un şirag de mărgele sau ca un lanţ format din zale, toate importante.
Înţelept nu este cel ce goneşte cel mai tare întro direcţie, ci cel ce are o ţintă, un ritm şi puncte de control.
Cu harta într-o mâna (ce ar trebui să fac) şi cu busola în cealaltă (cum ar trebui să fac) merg înspre ţintă, fără să neglijez detaliile.
Cei ce au văzut un macaz de tren ştiu că două linii se despart cu milimetrii la început, ca mai apoi să ajungă la destinaţii atât de diferite.
Am obişnuit ca măcar odată sau de două ori pe an să stau şi să privesc cu atenţie şi îndelung în oglindă, o oglindă care nu deformează şi nu arată ceea ce mi-ar plăcea mie să arate, cum sunt unele oglinzi, sau vreuna pe care să o pot “îmbuna” pentru ca să reflecte ceva ce mă satisface.
Există o frenezie a analizării altora; ce scriu sau vorbesc, ce făptuiesc, chiar şi ce gândesc.
Am fost adeseori mirat să văd că sunt oameni care ştiu, înaintea mea, ce e în mintea mea.
Oamenii pun gânduri în mintea mea, cuvinte în gura mea şi îmi atribuie fapte la care nici măcar nu m-am gândit.
E treaba lor şi-i iubesc chiar şi aşa.
Preocuparea mea este, şi trebuie să fie permanent, cum arăt în această oglindă care nu minte.
Aceste momente de autoanaliză profundă pot fi legate de anumite momente semnificative, cum ar fi trecerea într-un an nou, aniversarea zilei de naştere, o anumită sărbătoare semnificativă, sau ar trebui provocate.
Motivaţia e simplă. Mergând în această călătorie la întâmplare pericolul este irosirea, ca să nu spun chiar rătăcirea.
Şi ajunge atât?
Cu siguranţă că nu ajunge. Oglinda îţi arată o realitate brută. Şi dacă eşti sincer vei trage nişte concluzii. Concluziile astea îţi spun care sunt corecturile necesare.
Dacă ai voinţa să îndrepţi lucrurile Îi spui asta lui Dumnezeu.
Şi Îi mai spui ceva, că accepţi să plăteşti preţul schimbării.
Şi ca lucrurile să fie clare, faci un legământ cu El în sensul acesta.
Tot procesul e necesar. Şi vă rog să mă credeţi că de multe ori doare cumplit.
Orgoliul tău este prima barieră. E greu să accepţi că ai greşit.
Deciziile pe care trebuie să le iei pot fi dureroase. Te pot pune într-o lumină nefavorabilă în faţa oamenilor.
Preţul ce se cere plătit e o altă barieră.
Merită?
Eu spun că merită. Dar nu mă crede pe cuvânt. Încearcă!



Fii responsabil!

Coloseni 4:17 Şi spuneţi lui Arhip: “Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Sensurile atribuite cuvântului responsabil sunt:
– cel ce răspunde de cineva sau de ceva
– cel ce administrează corect şi dă socoteală
Responsabilitatea este, în acelaşi timp, o problemă de atitudine, de prestaţie şi de statut.

Atitudinea
Poţi fii responsabil de soarta unor lucruri, sau persoane, de un program sau de o slujbă cât de măruntă dacă crezi în ceea ce faci, şi dacă le crezi importante.
Atitudinea unui om este determinată de integritatea sa intelectuală şi de verticalitatea sa morală şi spirituală.
Prea des vezi oameni care fac lucruri pe care nu le evaluează corect, în care nu cred sau faţă de care adoptă un dublu standard (un set de valori pentru alţii şi un alt set de valori pentru sine).
Devotamentul faţă de slujba pe care o ai este expresia vizibilă a acestei atitudini.

Prestaţia
Celui căruia i s-a încredinţat o responsabilitate trebuie să-şi facă socoteala corect pentru a-şi îndeplini bine slujba care i s-a încredinţat.
Înainte de orice este dator să-şi reevalueze priorităile. Scuzele nu-şi mai au locul atunci când ai o responsabilitate. De altfel diavolul vrea să facem lucrurile pe jumătate sau jertfe cu cusur (vezi Ps.1 şi Jertfele).
În acest sens merită să spunem că un responsabil nu trebuie să cunoască ce înseamnă „las’ că-i bun şi aşa”. A căuta excelenţa în tot ceea ce faci (foarte bine şi până la capăt) este exemplul lui Dumnezeu în Creaţie. El nu s-a odihnit până când toate lucrurile au fost “foarte bune”.
Prestaţia unui responsabil trebuie să fie jertfitoare: să dai totul fără să aştepţi nimic în schimb. De altfel aceasta este distincţia dintre activişti şi slujitori. Activiştii aşteaptă răsplată şi onoruri, pe când slujitorii spun “suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10).
Puterea exemplului personal este probabil arma cea mai puternică de care se foloseşte un responsabil. Aşa a făcut Domnul Isus.

Statutul
Poţi fii un responsabil formal, dacă eşti numit de către cineva ca să îndeplineşti această misiune, sau poţi fii un responsabil neformal, atunci când îndeplineşti această slujbă fără ca să fii numit de cineva, dar cu recunoaşterea tacită a celor din jurul tău. Ideal ar fi ca recunoaşterea să fie urmată de numire. Cert este că numai numirea nu numai că nu este o soluţie, ci poate creea mult rău. E plină lumea de lideri formali, dar sunt puţini responsabili adevăraţi.

Toate aceste lucruri sunt valabile pentru orice creştin. Nu poţi şi nu trebuie să fugi de responsabilităţi, ci trebuie să le abordezi corect. Eşti responsabil de persoana ta, dar ai responsabilităţi şi faţă de cei din jurul tău.
Altfel ar arăta Biserica şi lumea dacă ar exista oameni responsabili, care-şi asumă responsabilităţi şi şi le onorează!

Onorează-ţi vârsta!

Te naşti, eşti copil, adolescent, tânăr, adult, bătrân, apoi mori. Acesta este firul vieţii unui om, la unii poate ceva mai scurt. Nu ne-a fost dat prea mult sau prea puţin.
Fiecare perioadă din viaţa noastră are un rol bine definit de către Dumnezeu în formarea personalităţii noastre.
Copilăria este caracterizată prin inocenţă şi încredere.
* Adolescenţa este vârsta marilor întrebări, răscruci, dar şi a marilor decizii.
* Tinereţea este perioada din viaţă care se evidenţiază prin elan, entuziasm, dorinţă creatoare.
* Ca adult ajungi la un echilibru între putere şi experienţă şi valorifici acumulările din perioadele anterioare.
* Bătrâneţea este vârsta înţelepciunii, înţelepciune care trebuie împărtăşită celor mai tineri, prin viu grai, sau prin ceea ce rămâne scris.
Noul ritm de viaţă impus de societatea modernă ajunge să comprime anumite perioade din viaţă, să le scurteze în favoarea altora, sau să modifice graniţele vârstelor.
Astfel copilăria devine tot mai scurtă şi copiii au început să aibă preocupări şi întrebări caracteristice adolescenţilor.
Adolescenţa se tot comprimă, ceea ce face ca la unele persoane ea să treacă aproape neobservată, ca şi când s-ar fi făcut trecerea de la copilărie la tinereţe.
Oricum ar fi, eu mă adresez acum în mod special adolescenţilor şi tinerilor.
Dumnezeu Şi-a onorat promisiunile şi te-a adus la vârsta la care eşti. De fapt Dumnezeu te-a onorat pe tine şi a făcut-o prin sănătate, înţelepciune, condiţii de trai şi învăţătură şi câte şi mai câte…
Acum El priveşte şi aşteaptă să vadă răspunsul tău:
– ce decizii iei şi de ce
– ce întrebări pui şi unde cauţi răspunsuri
– ce faci cu acele răspunsuri
– cum te foloseşti de energia şi darurile cu care te-a înzestrat El
Atitudinea faţă de vârsta pe care o ai te determină ca personalitate. Vârsta biologică nu este de ajuns pentru a revendica o anumită imagine. Poţi spune că eşti tânăr pentru că ai 20 de ani, dar poate te comporţi ca un om de 60 de ani. Vârsta nu este numai o problemă biologică, sau cronologică, ci este, mai înainte de toate, o stare de spirit.
Dacă tinereţea, la modul general, se caracterizează prin elan şi entuziasm, acestea trebuie valorificate în această perioadă a vieţii tale. Mai târziu le vei dori, dar nu le vei mai avea.
Dacă nu există elan şi entuziasm înseamnă că ceva nu este în regulă, din punct de vedere spiritual.
Dacă nu te mai entuziasmează nimic bun şi dacă nu găseşti nici un ideal nobil pentru care să lupţi, du-te înaintea lui Dumnezeu, sau la un om al lui Dumnezeu şi vezi care e cauza.
Dacă ai elan şi entuziasm, vei primi şi înţelepciune. Iată sursa: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale.” (Psalmi 119:99)

Onorează-ţi vârsta, răspunzând provocărilor ei, nu ocolindu-le!

Puterea lui Dumnezeu

Arareori ia aminte omul la slăbiciunea lui şi la tăria lui Dumnezeu.
Moartea şi evenimentele naturale de excepţie îi pun însă pe gânduri pe muritori.
Nimeni nu li se poate împotrivi şi atunci unii oameni încep să se gândească la Dumnezeu, sau să gândească din nou la Dumnezeu.
Am avut parte recent de două asemenea situaţii: moartea celor ce erau în avionul prezidenţial polonez şi erupţia vulcanului din Islanda.
În ambele situaţii oamenii au experimentat neputinţa.
Nu sunt naiv să cred că toţi vor şi învăţa ceva din aceste situaţii, dar cred că unii au luat aminte.
Însă cel mai frumos este când oamenii iau aminte la Dumnezeu, cuceriţi de iubirea Lui!

Cum poţi trăi fără visuri?

Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, a suflat în el suflare de viaţă şi astfel omul a devenit un suflet viu, o personalitate, o personalitate a Universului.
Ce destin rezervat omului de către Dumnezeu! Să dea nume animalelor, să stăpânească peste tot pământul şi să aibă comunicare şi comuniune cu Dumnezeu!
Cu toate că a căzut în păcat şi a pierdut accesul direct la Creatorul său, destinul omului nu a fost schimbat.
Iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu s-a manifestat prin Jertfă, jertfă supremă de Fiu de Dumnezeu.
A pus Dumnezeu în noi ce nu a pus în nici o altă fărâmă a creaţiei Sale. Putem avea speranţe, aspiraţii, viziuni, visuri, putem trăi ca Oameni.
De ce atunci oamenii, indiferent de vârstă, uită să mai viseze; să mai viseze cu ochii deschişi?
Sunt oameni care trăiesc ca plantele sau ca animalele, împlinindu-şi doar nevoile biologice, dar nimic pentru minte, pentru suflet, pentru vis?
Cu o aparenţă de înţelepciune auzi explicaţii cum că vine o vreme când trebuie să îţi vii în fire şi să încetezi să mai visezi “cai verzi pe pereţi”, prin această sintagmă înţelegându-se orice vis, orice aspiraţie, orice ideal.
Omul nu a fost creat să se târască ci să umble vertical. Aceasta este poziţia sa normală. Dar îi face parte Dumnezeu, prin graţie, de bucuria zborului, prin vis, prin aspiraţie, prin idealuri.
Am visat într-o noapte că zbor. A fost o bucurie extatică. Am regretat că m-am trezit.
Dar visul nu e deloc doar o idee, e descătuşarea sufletului şi înălţarea lui spre alte sfere.
Poate ai avut un părinte sau un mentor care te-a învăţat să visezi, dar vine vremea ca tu însuţi să deschizi aripile şi să zbori.
Ba chiar mai mult, tu trebuie să înveţi pe alţii să zboare. Şi singurul mod de-a face acest lucru este prin exemplu personal.

Fugind de încercări?!

Fugim de dureri, fugim de necunoscut, fugim de ceea ce ne periclitează într-un fel sau altul “certitudinile” noastre.
Fără să realizăm, ne tot preocupă ideea unei siguranţe maxime: facem asigurări de pensie, de sănătate, case trainice, cariere ce ne asigură venituri peste necesar; facem conturi bancare cu “bani albi pentru zile negre”.
Evităm locurile şi situaţiile ce ne pot face să ne îmbolnăvim, devenind ultra-preocupaţi cu igiena, alimentaţia sănătoasă, produsele de “întinerire”; facem tratamente preventive şi de fortificare mai mult sau mai puţin fundamentate.
Evităm relaţiile cu oamenii şi nu dăm nimănui voie să privească în sufletul nostru ca o formă de protecţie, câteodată nici măcar celor din familia noastră.
Nu ne mărturisim vulnerabilităţile nimănui din frica de a nu fi exploatate de către cineva.
Nu ne arătam nici sentimentele faţă de nimeni ca să nu părem slabi.
Nu râdem când trebuie şi nu plângem când trebuie pentru a ne păstra o anumită imagine ce pare că ne protejează faţă de cei din jurul nostru.
Şi uite aşa, încetul cu încetul, ne formăm ca oameni care nu ştiu, nu pot sau nu vreau să mai ştie de situaţii grele şi asta se va manifesta şi în domeniul spiritual.
Nu ne place când trecem prin încercări, nu înţelegem încercările şi facem orice ca să fugim de ele.
Ne dezvoltăm chiar “teologii” care să ne sprijine aceste atitudini şi nu e de mirare că se insinuează în inima noastră idei legate de faptul că un creştin bun este doar sănătos şi doar bogat, sau măcar prosper.
Sărăcia, boala, batjocura, oprobiul public, pierderea, devin “urâciuni” şi ajungem să nu mai înţelegem ce poate ieşi bun dacă un creştin trebuie să treacă pe aici.
Şi Dumnezeu devine tare de neînţeles pentru noi, ne simţim victime ale situaţiilor grele şi uite aşa se naşte întrebarea: unde este Dumnezeu şi de ce ne lasă sa ne chinuim?
Viaţa lui Isus şi a apostolilor Săi arată că adeseori ne trece Dumnezeu intenţionat pe acolo spre binecuvântarea noastră şi spre binecuvântarea altora.
Ce poate fi bun în a nu avea “unde să îţi pleci capul”?
Ce poate fi bun în a fi plin de bube?
Ce poate fi bun în a rămâne cu un ţepuş în carne?
Ce poate fi bun în a-ţi pierde viaţa?
Ce poate fi bun în a fi părăsit de toţi?
Binecuvântaţi sunt acei ce văd sfârşitul unui lucru şi au perspectiva veşniciei.
Romani 8:18 Eu socotesc ca suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
2 Corinteni 12:9 Şi El mi-a zis: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.
Fericiţi sunt aceia care sunt mai preocupaţi de siguranţa veşnică decât de cea vremelnică!
Fericiţi sunt aceia care mulţumesc Domnului pentru încercările lor, cu bucurie!
Fericiţi sunt aceia care Îi dau voie Domnului să îi treacă prin încercări, din convingerea că ele lucrează in interior caracterul lui Hristos!

Semnificaţii

Românii se salută cu Hristos a înviat, iar răspunsul este Adevărat a înviat!
Cei ce iau în serios Scriptura ştiu că nu acum a înviat Hristos, ci asta s-a întâmplat cu mai bine de 2000 de ani în urmă.
De aceea am putea să adăugăm: Şi e viu în vecii vecilor!
Aceasta este piatra unghiulară a învăţăturii creştine. Cine nu crede acest lucru nu numai că se înşeală singur, dar este cel mai nenorocit dintre oameni (vezi cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 15:19).
Ştim că este viu în vecii vecilor, dar e bine ca să ne amintim cât mai des ce s-a petrecut atunci.
Însă şi comemorarea poate avea două componente, ambele necesare.
Rememorarea intelectuală e necesară şi e bine să ne apropiem de relatarea Evangheliilor până în detaliu.
Cu toate acestea cred că e nevoie şi de retrăirea acelor eveneminte, însuşirea, prin credinţă, a acelei experienţe.
E nevoie să refacem drumul acesta al lui Isus, prin credinţă, şi să ne identificăm cu El.
Simbolismul botezului este tocmai acesta (vezi Romani 6).
În lumea creştină a existat întotdeauna o dispută asupra comemorării. Unde trebuie pus accentul, pe suferinţa de la Golgota, care produce adâncă tristeţe, sau pe biruinţa din dimineaţa Învierii, care aduce bucurie?
Disputa nu cred că este corectă. E ca şi când ai întreba care parte a monedei e mai importantă.
Moartea Lui îşi are rolul ei şi Învierea Lui îşi are rolul ei.
O călătorie spirituală cu Isus nu poate evita nici un loc prin care a trecut El, fie că e pustia, Iordanul, Ghetsimani, Gabata, sau Golgota, fie că e mormântul gol.


Moartea Lui îmi arată de unde m-a scos, Învierea Lui îmi arată unde m-a aşezat, iar Înălţarea Lui unde mă va duce! (Tălmăciri)

Mărturii

Inaugurez astăzi un ciclu de postări intitulate Mărturii.
Foarte multe convertiri se datorează mărturiei de viaţă a celor care trăiesc cu Hristos, dar şi a mărturiilor convertirilor celor care au trăit un anumit fel de viaţă, dar care s-au întâlnit cu Hristos la un moment dat.
Eram odată la o nuntă şi la masa noastră era un tânăr, fratele mirelui, care nu era credincios. Ba dimpotrivă, era foarte pornit împotriva celor credincioşi. Înverşunarea lui şi-a găsit o ţintă în mine, mai ales după ce a văzut că am fost chemat să deschid cu rugăciune acea celebrare.
Astfel a început să mă atace şi spera că va fi un război al argumentelor în care mă va desfiinţa.
Îmi aduc aminte că era de-a dreptul indignat când am spus că m-am întâlnit cu Dumnezeu. Sigur că el nu putea să înţeleagă o întâlnire decât fizic, pentru că acesta era singurul lui univers.
Numai că nu am folosit argumente teologice sau intelectuale. Pur şi simplu argumentul meu suprem era viaţa mea radical schimbată. Puteam să spun clar şi răspicat “una ştiu: că eram orb, şi acum văd”, aşa cum am menţionat într-un articol precedent.
Mintea nu poate explica această schimbare radicală. 7 Ianuarie 1983 este punctul de la care am intrat în era “după Hristos” sau mai bine zis “cu Hristos”. Unii dintre cei de la masă cunoşteau viaţa mea în ambele perioade.
E o iluzie că poţi avea un discurs mai convingător decât viaţa ta. (Gând rostit)
Discursul tău şi al meu se sprijină pe viaţa mea şi nu invers.
Sunt oameni la care convertirea s-a produs brusc, chiar dramatic, dar sunt şi oameni la care aceasta s-a produs lent, pe nesimţite.
La ambele categorii însă, se vede această schimbare. Nu degeaba spune Domnul Isus “după roadele lor îi veţi cunoaşte”.
Acesta este motivul pentru care voi posta periodic câte o marturie.

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES