Câteodată este bine să ne oprim şi să ne gândim la noi înşine, să analizăm ceea ce suntem, ceea ce facem, ce iubim şi ce urâm, în ce ne investim sau ne risipim viaţa, care ar fi lucrurile pe care le-am face altfel dacă am avea a doua şansă…
Multe ni se par neimportante, ca mai apoi să vedem că, nu numai că nu au fost neimportante, ci determinante pentru mersul ulterior al vieţii noastre, pe un palier sau altul.
În ce măsură lucrurile pe care le iubesc, sau le urăsc, sunt cauze sau efecte ale formării mele?
Poate părea doar o întrebare cu iz filozofic, dar realitatea arată că viaţa este ca un şirag de mărgele sau ca un lanţ format din zale, toate importante.
Înţelept nu este cel ce goneşte cel mai tare întro direcţie, ci cel ce are o ţintă, un ritm şi puncte de control.
Cu harta într-o mâna (ce ar trebui să fac) şi cu busola în cealaltă (cum ar trebui să fac) merg înspre ţintă, fără să neglijez detaliile.
Cei ce au văzut un macaz de tren ştiu că două linii se despart cu milimetrii la început, ca mai apoi să ajungă la destinaţii atât de diferite.
Am obişnuit ca măcar odată sau de două ori pe an să stau şi să privesc cu atenţie şi îndelung în oglindă, o oglindă care nu deformează şi nu arată ceea ce mi-ar plăcea mie să arate, cum sunt unele oglinzi, sau vreuna pe care să o pot „îmbuna” pentru ca să reflecte ceva ce mă satisface.
Există o frenezie a analizării altora; ce scriu sau vorbesc, ce făptuiesc, chiar şi ce gândesc.
Am fost adeseori mirat să văd că sunt oameni care ştiu, înaintea mea, ce e în mintea mea.
Oamenii pun gânduri în mintea mea, cuvinte în gura mea şi îmi atribuie fapte la care nici măcar nu m-am gândit.
E treaba lor şi-i iubesc chiar şi aşa.
Preocuparea mea este, şi trebuie să fie permanent, cum arăt în această oglindă care nu minte.
Aceste momente de autoanaliză profundă pot fi legate de anumite momente semnificative, cum ar fi trecerea într-un an nou, aniversarea zilei de naştere, o anumită sărbătoare semnificativă, sau ar trebui provocate.
Motivaţia e simplă. Mergând în această călătorie la întâmplare pericolul este irosirea, ca să nu spun chiar rătăcirea.
Şi ajunge atât?
Cu siguranţă că nu ajunge.
Oglinda îţi arată o realitate brută.
Şi dacă eşti sincer vei trage nişte concluzii.
Concluziile astea îţi spun care sunt corecturile necesare.
Dacă ai voinţa să îndrepţi lucrurile Îi spui asta lui Dumnezeu.
Şi Îi mai spui ceva, că accepţi să plăteşti preţul schimbării.
Şi ca lucrurile să fie clare, faci un legământ cu El în sensul acesta.
Tot procesul e necesar.
Şi vă rog să mă credeţi că de multe ori doare cumplit.
Orgoliul tău este prima barieră. E greu să accepţi că ai greşit.
Deciziile pe care trebuie să le iei pot fi dureroase. Te pot pune într-o lumină nefavorabilă în faţa oamenilor.
Preţul ce se cere plătit e o altă barieră.
Merită?
Eu spun că merită. Dar nu mă crede pe cuvânt. Încearcă!
