Arhiva pentru categoria ‘Editorial’

Spiritul Sărbătorii



Şi anul acesta mi-e teamă.
Vine Crăciunul după cum zic unii, sau Sărbătoarea Naşterii Pruncului, după cum zic alţii şi iarăşi vom rătăci pe multe căi în căutarea spiritului sărbătorii.
Fie că e vorba de consumerism reprezentat de prea celebra băutură răcoritoare care anunţă venirea Crăciunului cu bucuriile sale culinare şi bahice, fie că e vorba de fastul religios şi declaraţiile pompoase despre scena idilică de la Bethleem, cam tot aia e.
Primul Crăciun, ca să păstrez convenţia numelui, nu a reprezentat deloc abundenţă ci sărăcie materială. O doză minimă de moderaţie nu ar strica deloc în celebrarea acestui eveniment.
Tot atât de adevărat este şi că idilizarea scenei Bethleemului nu face deloc bine din punct de vedere al percepţiei asupra semnificaţiei sale profunde.
Acolo chiar era un grajd, chiar mirosea a animale, chiar era un loc nepotrivit pentru o naştere.
Şi astea trebuie spuse tocmai pentru a arăta cât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a acceptat ca Fiul Său să îşi înceapă călătoria pe pământul acesta din acest loc atât de umil.
E o vorbă care circulă în mod special în America: “Jesus Is The Reason Of The Season” (Isus este adevăratul motiv al sărbătorii). Sunt perfect de acord cu acest enunţ însă nu doar la nivel declarativ.
Dacă ar fi aşa cifra de vânzări a mall-urilor şi a supermarketurilor din America şi de aiurea nu ar mai fi aşa de mare în Decembrie.
De mulţi ani am hotărât ca de Crăciun şi de Paşte să nu mai fie un festin culinar în casa noastră şi să nu fie momentul în care să ne cumpărăm haine noi.
E nevoie şi de modalităţi practice de a dovedi că Isus este cu adevărat Cel ce are atenţia noastră.
Ce zici, nu de sărăcie, ci de simplitate? Poate nu e o idee chiar atât de rea.

Descarcă The Beauty Od Simplicity (1280 x 720 px.)



Creştinism de doi bani

Cuvinte şi expresii favorite: a fost fain, acum n-am chef, ieşiri, fără reguli, mie nu-mi comandă nimeni, să-şi vadă de viaţa lui, pe alţii nu-i vede?, fraierul, s-au găsit sfinţii!, nu simt un îndemn, nici chiar aşa, parcă ei ştiu, asta nu-i păcat, că parcă Dumnezeu e interesat de orice fleac, las’ că ştiu eu…

ATITUDINI şi COMPORTAMENTE:
 Individualism religios: credem că suntem stăpâni pe noi înşine şi noi suntem autoritatea care decide ce e bine şi ce e rău (Judecători 16:7)
Spirit de gaşcă: un lucru e mai puţin rău dacă e făcut în grup, un lucru e mai puţin rău sau chiar bun dacă îl face şi unul mai mare ca tine (Romani 1:32)
Relativism (în vorbire, în valori, în finalitate): iadul nu mai e atât de iad şi raiul nu mai e atât de rai, diavolul nu mai e atât de diavol şi Dumnezeu nu mai e atât de Dumnezeu, păcatul nu mai e atât de păcat şi evlavia nu poate fi nici măcar definită…
Superficialitate: în cunoştinţă, în practică, în lucrare, calitate proastă în trăire şi slujire (2 Timotei 4:3,4a)
Atitudine de consumator: în general lapte ca hrană şi programe şi activităţi ca manifestări creştine (Evrei 4:7)
Creştinism cultural: ne adaptăm în loc să reformăm şi ne pierdem relevanţa şi mărturia
Orientare spre materie şi carne: trăire carnală, egoism
Răzvrătire: obrăznicie faţă de Dumnezeu, mândrie, păcat cu voia

Echilibru 2: A da şi a primi

Dumnezeu este un Dumnezeu care ne este prezentat în Scriptură ca Cel ce dă şi dă cu mână largă, dar şi unul care aşteaptă să primească.
A dat pe Fiul Său, a dat mântuirea, a dat viaţă, a dat “talanţi”…
Tot adevărat însă este că aşteaptă să primească ascultare, laudă, mulţumire şi închinare, slujire, investirea darurilor date de El…
Trebuie observat că întotdeauna Dumnezeu a dat înainte de a cere ceva.
De aceea îndemnul din Scriptură este “daţi şi vi se va da”.
Natura omenească este prin definiţie egoistă. Ne place să primim şi ajungem să considerăm că trebuie să primim, că ni se cuvine, iar atunci când nu primim ceea ce cerem “dăm din picioare” de supărare.
E un comportament ce ar putea fi catalogat ca al “buricului pământului”.
Atitudinea aceasta este valabilă şi în raportarea noastră la Isus Hristos.
Ne place de Isus Hristos Mântuitorul pentru că El se oferă şi dă: mântuire, iertare, eliberare…
Nu suntem prea încântaţi de Isus Hristos Domnul pentru că El cere şi nu cere puţin, nu cere mult, ci cere totul: supunere totală, abandonul voii tale în favoarea voii Lui, ascultare necondiţionată prin credinţă…
Şi în raportul cu Duhul Sfânt putem avea acelaşi gen de probleme: ne încântă darurile Sale, însă nu prea ne preocupă roada Sa, călăuzirea Sa şi ascultarea de El.
Traian Dorz surprinde foarte bine aceest fel de atitudine faţă de Dumnezeu:

O, iartă-mi, te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
Prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni;
Căci am făcut adesea din Tine robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.

În loc să vreau eu Doamne să fie voia Ta
Îţi cer, Îţi cer într-una să faci Tu voia mea.
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vrei
Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai.
Gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
Am drept să-Ţi cer într-una să faci tot ce doresc…

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
Şi-nvaţă-ma ca altfel să stau în faţa Ta:
Nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate să fie voia Ta. 

Dacă aşa stau lucrurile în raport cu Dumnezeu, aşa vor sta lucrurile şi în raport cu semenii noştri.
Ai de ales: să trăieşti o viaţă egocentrică şi egoistă, sau să fii o binecuvântare pentru alţii şi să crezi din inimă că “e mai ferice a da decât a primi”.

Un om echilibrat este cel ce ştie să ofere, să dea şi în aceeaşi măsură să primească cu smerenie şi să folosească ceea ce a primit într-un duh de mulţumire, dar şi cu dorinţa de face parte şi altora de ceea ce a primit şi a pune în slujba Domnului.

Vi-am pregătit un clip care se numeşte Cântec de colectă. Mi-a venit ideea de a-l face acum câţiva ani când am vazut zgîrcenia evenghelicilor până şi la actul colectei din ziua de închinare.

Puteţi descărca acest fişier la rezoluţia de 1280 x 720 px.
Cântec de colectă

Echilibru 1: Dumnezeu Creator şi Tată

Orice creştin are cu siguranţă întrebări legate de anumite subiecte fundamentale:
– Cine este Dumnezeu şi cum se manifestă El?
– Care este şi cum ar trebui să fie relaţia mea cu Dumnezeu?
– etc.
Trăirea noastră este determinată de răspunsurile pe care le găsim la aceste întrebări şi la altele asemenea lor.
Nu doar răspunsul raţional în sine, ci modul în care acceptăm aceste răspunsuri în spiritul nostru.
La prima vedere această dublă calitate a lui Dumnezeu de Creator şi Susţinător pe de o parte şi Tată pe de altă parte este acceptată de toţi creştinii serioşi.
De ce însă “spectrul” raportărilor la Dumnezeu este atât de variat?
Probabil că înţelegem trunchiat sau deformat Persoana lui Dumnezeu şi ca atare ne comportăm în consecinţă.
Dumnezeu este Creatorul întregului Univers. Tot ceea ce a fost creat este opera lui Dumnezeu, de la imensitatea macrocosmosului până la imensitatea microcosmosului.
Dacă acesta e creaţia lui Dumnezeu, cum este Creatorul acestei creaţii?
Dacă această creaţie atât de complexă funcţionează atât de minunat, cât de minunat poate fi Dumnezeul care o susţine?
De ce atunci acest Dumnezeu atât de minunat este ba neglijat, ba “micşorat”, ba I se neagă controlul absolut asupra evenimentelor în favoarea hazardului. Eu personal nu cred absolut deloc în întâmplare. Lui Dumnezeu nu-i scapă nimic de sub control. Şi perii capului meu sunt număraţi de El şi nimeni şi nimic nu poate să treacă peste autoritatea şi suveranitatea Sa.
Ce ar trebui să îmi inspire acest Dumnezeu absolut de necuprins?
Ar trebui să mă apuce o teamă de moarte de a intra în contradicţie cu un asemenea Dumnezeu.
Isaia are o întâlnire cu Dumnezeu care ilustrează ce anume simte sau ar trebui să simtă un om ce se raportează la Dumnezeul Creator şi Susţinător:
Isaia 6:1-5  În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.
Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.
Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”!
Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum.
Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

Pe de altă parte  nu putem şi nu trebuie să uităm că Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi nu orice fel de tată, ci Cel ce a iubit atât de mult încât “a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, jertfă de Dumnezeu pentru oameni răzvrătiţi împotriva Sa.
Cine poate înţelege o aşa iubire? Acest Dumnezeu aşa de mare şi cutremurător de puternic este un Tată atât de iubitor.
Iubirea Lui ar trebui să stârnească în mine iubire, duioşie şi îndrăzneala de a sta de vorbă cu El.
Cu toate acestea de ce atunci sunt creştini care slujesc, dacă slujesc, de silă, sau din simţul datoriei, comparându-se permanent cu alţii?
De ce sunt creştini care nu au dorinţa de a vorbi cu Tatăl lor, nu cred promisiunile Tatălui lor, ca să nu spun că uneori au o atitudine sfidătoare faţă de iubirea Lui.
Singurul răspuns corespunzător pentru iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu este iubirea mea necondiţionată. Întrebarea lui este simplă: “mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”

Cum arată viaţa unui creştin care înţelege echilibrat cele două calităţi ale lui Dumnezeu?
În primul rând frica de Domnul, reverenţa, nu poate şi nu trebuie înlocuită când e vorba de relaţia cu Dumnezeu de nici un model comportamental uman.
Există o îndrăzneală a limbajului verbal sau non-verbal când e vorba de Dumnezeu care devine chiar scandaloasă. Cum mă adresez lui Dumnezeu, cum gândesc despre El, cum vorbesc despre El…
Am luat ca principiu de viaţă să nu glumesc niciodată cu Dumnezeu, sau când vorbesc de Dumnezeu.
Păcat că au apărut aşa-zisele bancuri creştine: bancuri cu Dumnezeu ca personaj.
Cu oamenii te mai poţi “trage de şireturi”, deşi nu e frumos deloc, însă să nu uiţi niciodată că Dumnezeu nu este om şi  pe deasupra El Însuşi te-a tratat cu mare respect şi nu te-a tratat incorect niciodată.
Fără să vreau să generalizez cred că în mediul evanghelic reverenţa faţă de Dumnezeu cam lasă de dorit, iar dacă este clamată este de obicei ataşată aspectelor exterioare şi nu începând cu atitudinea inimii.
Dacă o extremă a raportării la Dumnezeu este lipsa reverenţei, cealaltă extremă este cea a unui Dumnezeu nemilos şi care pedepseşte foarte repede.
Acum câţiva ani îmi spunea o colegă de serviciu, foarte religioasă, că de mică ea fost învăţată că Dumnezeu pedepseşte şi că dacă ai greşit nu te iartă chiar imediat şi nu oricum prea de multe ori.
Îi vorbeam de iubirea lui Dumnezeu şi spunea că nimeni nu-I prezentase un aşa Dumnezeu până atunci.
Prezentarea lui Dumnezeu ca şi Creator, neînsoţită de calitatea lui de Tată, omoară relaţia cu El, îndrăgostirea de El, închinarea din inimă.
În cel mai bun caz dezvoltă comportamente morale corecte, respectarea adevărului, slujirea, chiar şi lupta, dar nu desfătarea în prezenţa Lui.
Prezentarea lui Dumnezeu ca Tată, fără a ţine cont în mod real de calitatea lui de Creator, face să avem îndrăzneală la El, să ne adresăm Lui pentru problemele noastre, chiar să ne închinăm,dar există pericolul evident de a fi copii obraznici şi egoişti (noi, nouă, pentru noi, dă-ne, fă-ne, ajută-ne…)

Este nevoie ca în permanenţă să avem vie imaginea unui Dumnezeu atât de mare, căruia putea să nu-I pese deloc de noi, care suntem un nimic la scara întregii creaţiuni, dar care a ales să ne facă copiii săi prin jertfă supremă.
Asta duce la echilibru în raportarea noastră la Dumnezeu:
– reverenţă şi iubire
– slujire şi adorare
– luptă şi închinare

Echilibru

Echilibru înseamnă armonie.
În viaţa de credinţă e nevoie de echilibru în atitudini, acţiuni, percepţii, reacţii…
În câteva postări succesive voi spune câteva lucruri legate de acest subiect, fără să am pretenţia că am spus totul sau că am găsit piatra filozofală.
Cuvintele mele însă vin din trăirea şi experienţa mea, ce include experienţe fericite, dar şi dezechilibre evidente.
De altfel tocmai înclinaţia mea naturală a fost spre dezechilibru accentuat, ceea ce a făcut ca lupta să fie şi mai grea şi costul mai mare.
Nu mi-am propus să abordez acest subiect într-o anumită ordine, care să sugereze o anumită ierarhizare axiologică.
Aş fi bucuros dacă aţi comenta afirmaţiile mele, prin prisma înţelegerii voastre.
Cred că este evident că voi aborda acest subiect dintr-o perspectivă creştină clară, nefiind sedus de curente filozofice sau pseudofilozofice care abordează acest subiect.
De asemenea sunt deschis să abordez şi linii de discuţie sugerate de voi.

Pro Hristos

Am deschis un grup pe Facebook (http://www.facebook.com/group.php?gid=195733591005&ref=mf) ca o reacţie directă la implicarea, dincolo de limitele acceptabile, a creştinilor evanghelici în disputele politice.
Aşa că dacă cineva care este atât de implicat în susţinerea cu orice mijloace a unuia dintre cei doi candidaţi va dori să aparţină acestui grup are doua opţiuni:
– să se abţină
– să se pocăiască şi apoi să adere

Subscrierea la acest grup nu înseamnă îndemnul la a nu participa la vot, sau a nu avea opţiuni politice, ci de a nu uita că suntem chemaţi să traim ca nişte cetăţeni ai cerului.

Voi considera că acest grup este de succes dacă adună cel puţin 10 membri pana la turul 2 al alegerilor prezidenţiale.

Iată şi două “versete de campanie”:
Matei 5:44 Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc!
Tit 3:2 să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de blândeţă faţă de toţi oamenii.

Trecut, prezent şi viitor

Dumnezeu trăieşte într-un prezent continuu, însă omul este o fiinţă temporală, afectată de trecerea timpului.
Ioan spune “când Se va arăta El, vom fi ca El”. Până atunci viaţa noastră se împarte convenţional între trecut, prezent şi viitor.
Într-un anumit sens nici prezentul nu este uşor de definit.
Prezentul este ca punctul “0” pe axa numerelor reale, este locul în care se face trecerea de la “-” la “+”.
Aşa este şi prezentul în curgerea timpului.
Dintr-un anumit punct de vedere prezentul nu există, instantaneu devenind trecut.
Din alt punct de vedere viaţa mea se desfăşoară permanent în prezent, trecutul nemaifiind al meu decât prin prisma amintirilor (frumoase sau dureroase), iar viitorul este ceea ce urmează să vină. Dacă va veni şi cum va fi numai Dumnezeu ştie.
Dacă ar fi să aleg câteva cuvinte cheie pentru curgerea timpului reflectată în viaţa mea aş spune:
– trecutul: amintiri şi lecţii de viaţă
– prezentul: acţiune sau non-acţiune
– viitorul: speranţe şi planuri, aspiraţii
Acum fiecare dintre aceste perioade îşi are rolul său în formarea şi maturizarea mea.
Trecutul mă poate învăţa lecţii, îmi poate arăta unde am greşit şi unde am biruit; îmi poate arăta intervenţia lui Dumnezeu în viaţa mea.
Prezentul mă cheamă la acţiune, la valorificarea oportunităţilor, la trăire din belşug.
Privirea spre viitor mă ajută să nu mă plafonez şi să nu încetez să visez niciodată, să nu îmbătrânesc în spirit.
Personalitatea unui creştin ţine de echilibrul pe care îl are în raportarea la aceste etape.
Sunt oameni care trăiesc în trecut: plâng după vremurile lor, tind să raporteze totul la acea perioadă şi tind să cadă în depresie pentru că “nu mai e ca pe vremea mea”. Singura lor bucurie, reală de altfel, este retrăirea experienţelor din trecut.
Sunt oameni care absolutizează prezentul. Nu sunt interesaţi nici de trecut şi de lecţiile sale, nici de viitor şi de perspective, ci filozofia lor de viaţă este “mănâncă şi bea că mâine vei muri”.
Tot atât de adevărat este că sunt şi oameni care trăiesc doar în viitor: croiesc planuri, fac promisiuni de acţiune viitoare, fără să ţină cont de lecţiile trecutului sau de imperativele prezentului.
Trist este că sunt oameni care nu sunt interesaţi nici de trecut, nici de prezent, nici de viitor. Aceştia sunt de plâns. Ei “vegetează” pe acest pământ.
Pare un subiect filozofic, însă nici pe departe nu este aşa.
Moise face o rugăciune:  “Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalmul 90:12)
Eu mi-am asumat-o!

România

Astăzi se sărbătoreşte Ziua naţională a României. În mod cu totul nefestivist aş vrea să spun câteva cuvinte despre ceea ce numim generic România.
Ce este România?
– România este un spaţiu geografic în care locuiesc români, de o frumuseţe şi varietate remarcabilă.
– România este o comunitate de spirit a unor oameni care locuiesc pe tot globul, dar a căror inmă bate mai tare când aud acest cuvânt.
– România este istoria atâtor oameni ce au iubit cu pasiune această ţară şi nu au vrut s-o vândă sau chiar au fost gata să moară pentru ea.
– România este bogăţia culturală imensă adunată în existenţa sa.
– România este un spaţiu al unor valori spirituale şi morale care nu pot fi negate.
Este astăzi la modă să “înjuri” România. A devenit un exerciţiu sadomasochist ca unii români să biciuiască şi să se lase biciuiţi ca fiind răul pământului, doar pentru că sunt români.
Eu refuz să mă simt vinovat sau om de categoria a doua pentru că sunt român.
Nu fac parte din categoria oamenilor care cred că România este cea mai grozavă ţară din lume şi românii sunt cei mai deştepţi dintre toţi oamenii, dar în acelaşi timp nu cred că România este un loc irespirabil.
Am călătorit în multe ţări şi am învăţat să privesc lucrurile bune ale fiecărui spaţiu geografic şi popor.
Cel mai bine apreciezi un lucru atunci când nu-l mai ai.
Eram în SUA, mai exact în Arizona, şi după două săptămâni mi-era un dor nebun după orice ar fi însemnat România pentru mine. La televizor nu apărea România şi mă uitam la jurnalele de ştiri cu speranţa că voi vedea sau auzi măcar ceva despre ţara mea. În acea perioadă era conflictul din Kosovo şi am văzut la ştiri o hartă şi pe aceea hartă vedeam colţul de sud-vest al României, chiar acolo unde locuiesc eu. Am avut o bucurie de nedescris.
Unii dintre cei ce citiţi aceste lucruri înţelegeţi şi de aceea ţineţi în casă măcar un steguleţ al României.
Îmi spunea odată un prieten care urma să emigreze că de-abia aşteaptă să plece şi că nici nu mai vrea să audă de România. I-am spus că îi va fi dor şi de noroiul de pe uliţă. Am avut dreptate.
Evreii îşi iubeau şi îşi iubesc ţara cu pasiune. Unii locuiesc între graniţele statului Israel şi îi fac bine de acolo; alţii locuiesc răspândiţi în toate colţurile lumii şi îşi slujesc ţara de acolo. E un exemplu ce poate fi urmat.
Eu de mult am hotărât să nu mai vorbesc de rău ţara asta. Am ochii deschişi şi privesc realitatea, dar nu am dreptul să generalizez spunând românii sunt aşa, sau şi mai grav România este aşa.
Suntem chemaţi să ne binecuvântăm ţara nu s-o vorbim de rău.
E ciudat că am vrea ca alţii să ne vorbească ţara de bine şi ne supărăm când o vorbesc de rău, însă noi ne simţim liberi să o vorbim de rău toată ziua.
Fă un legământ cu Domnul că nu vei mai vorbi de rău ţara aceasta. Şi tu eşti ţara asta.
Dacă vrei ca Dumnezeu să binecuvânteze Romînia, bine-cuvânteaz-o şi tu!

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES