Din punct de vedere al raportului cu „literele”, adică cu scrisul, cred că viaţa mea a fost o alternanţă de perioade foarte variate.
Am început să citesc cam de pe la 5 ani, pentru că „furam” meşteşugul de la fratele meu, cu doi mai mare ca mine, cu care se străduia mama să îl înveţe cititul.
Abecedarul m-a fascinat şi a fost dragoste la prima vedere.
Poate veţi râde dacă vă spun că datorez mult în acest sens ziarului Scânteia.
Scânteia era organul de presă al Partidului Comunist din România.
Fie că erai membru de partid, fie că nu erai, dacă erai muncitor te procopseai cu un abonament la acest ziar.
Tatăl meu era miner şi venea acasă cu ziarul. Era bun şi el în acea perioadă chiar şi pentru noi. Aveam cu ce împacheta ceva sau cu ce aprinde focul. Mi-e greu să spun dar mai era folosit şi în loc de hârtie igienică, de care România nu ştia nimic în anii ’60.
Tot ziarul era plin cu articole de propagandă, însă erau şi două rubrici acceptabile. Le văd şi acum. Fiecare era o coloană îngustă pe toată înălţimea ziarului.
Prima era pe pagina a doua şi se numea Fapt divers, iar cealaltă era pe ultima pagină, numindu-se De pretutindeni.
Tatăl meu venea acasă pe la ora 5 după-amiaza, călătorind de la Ruschiţa la Rusca Montană cu ceea ce noi numeam trenul mic, în alte părţi numit Mocăniţă.
Era un tren care circula pe o linie îngustă şi se legăna ca o raţă pe linie, iar viteza lui nu era deloc spectaculoasă.
Când ajungea acasă tatăl meu era obosit şi după ce se spăla în lighean şi apoi mânca se întindea pe pat.
Era bucuria lui şi a mea să îmi dea ziarul să îi citesc din cele două rubrici. O făceam cu mare bucurie şi convingere, deşi tatăl meu adormea foarte repede.
De aici încolo am citit cu o fervoare incredibilă, ziua şi noaptea.
Am citit şi la lampa cu petrol, la lumânare, inclusiv la lumina lanternei, chiar dacă bateriile erau scumpe.
În anii adolescenţei şi ai tinereţii timpurii am cochetat cu scrisul, ceea ce mi-a adus şi premii şi o anumită recunoaştere. Se părea că Filologia va fi direcţia în care voi amerge, însă Construcţiile au fost soluţia lui Dumnezeu. Nu-mi pare rău. Dumnezeu nu greşeşte niciodată.
Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc la scris la modul serios, dar parcă întotdeauna erau alte proiecte mai presante.
Am două proiecte care îmi stau pe inimă, din care unul este deja cunoscut ca intenţie. E vorba de Istoria Plopu. Pe celălalt nu doresc încă să îl dezvăluiesc.
Acum îmi fac reacomodarea pe bloguri.
Unde mai scriu în afară de Jurnalul lui Mitruţ, de site-ul şi de blogul Plopu?
Am deschis două bloguri, care deocamdată „fac primii paşi”:
Gând rostit – „gânduri ce te pun pe gânduri”
Imagini de poveste – „imagini care au o poveste; imagini care sugerează o poveste”
