Postări marcate ‘Personal’

Cuvânt, vorbă, vorbărie

Niciodată nu au existat mai multe posibilităţi de a transmite şi a înregistra mesaje ca acum.
Oamenii vorbesc şi scriu, compilează mesaje, concurează în a-şi promova mesajele folosind diverse mijloace, mai mult sau mai puţin legitime.
Există impresia că volumul sau intensitatea, sau „culoarea” contează. Cu alte cuvinte cine vorbeşte mai mult, sau mai tare, sau mai pigmentat transmite mai mult.
Realitatea evidentă este că nici pe departe nu este aşa.
Oamenii au dezvoltat arta sporovăielii cu poleială de înţelepciune atât de mult încât pot induce în eroare.
Este vreo diferenţă între a vorbi/a scrie şi a comunica?
Vorbirea şi/sau scrisul înseamnă automat şi comunicare? (mai mult…)

Nostalgie

Un lucru bun pe care îl aduce trecerea timpului în viaţa unor persoane este reaşezarea sistemului de valori.
Multe lucruri, pe care le crezi importante la un anumit moment dat, pălesc în evaluare odată cu trecerea timpului.
Alte lucruri, cărora nu le-ai dat importanţă la o anumită vârstă, încep să-şi arate valoarea după ce ai o anumită detaşare temporală.
Asta este bine şi e dovadă de înţelepciune câştigată. Cu toate acestea nu poţi să nu vezi că există şi un preţ al acestei înţelepciuni câştigate.
E durerea produsă de nostalgie. Ţi-ar plăcea să te întorci în timp şi să retrăieşti anumite situaţii de viaţă. Te-ai bucura să mai fii în compania unor persoane în prezenţa cărora ai trăit, dar pe care nu le-ai preţuit suficient.
Durerea aceasta revine ciclic.
Unii sunt doborâţi de ea, şi devin depresivi, neiertându-se şi neîngăduindu-i lui Dumnezeu să transforme acele greşeli în învăţăminte.
Alţii sunt întăriţi pentru că învaţă să preţuiască şi să se raporteze corect la ceea ce au.
Eu am o vorbă: Cel mai mult preţuim lucrurile pe care le-am pierdut deja! (Gând rostit)
Poate par fatalist când spun că acesta este preţul înţelepţirii.
Nu, nu sunt fatalist, şi cred că fiecare poate avea diferite atitudini faţă de învăţare.
Majoritatea învaţă pe pielea lor şi doare.
Unii, puţini, învaţă din experienţa altora; asta e ideal.
Unii nu învaţă nicicum. E trist!
Deşi am peste 51 de ani, periodic am nostalgia mamei mele. O fiinţă pe care am iubit-o, dar şi căreia i-am produs necazuri. Mi-aş dori ca din când în când să mai pot vorbi cu ea şi să mă bucur de lumina şi căldura ei. Dar nu mai pot.
Poate tu, care eşti tânăr, mai poţi.
Ia-ţi un timp de reflexie şi vezi care sunt „valorile” din viaţa ta. Poate că poţi fii mai înţelept mai devreme, învăţând şi din experienţa altora.

Lecţii din trecut

Această fotografie este de prin 1991 sau 1992. Aveam pe atunci vreo 34 de ani, iar fiica mea, Ana-Maria doar vreo 4-5 ani.
Înfăţişarea mea spune câte ceva despre mine şi prestaţia mea din acea perioadă. Eram nonconformist, însă nu „revoluţionar” şi foarte orientat pe atingerea unor obiective.
Pentru asta eram gata să sacrific totul.
Şi dacă determinarea aceasta poate fi considerată ca pozitivă, şi chiar m-a ajutat foarte mult, există şi aspecte nu foarte pozitive ale acesteia.
Au fost lucruri în care am greşit. Că nu am făcut-o intenţionat e altă problemă.
Am fost foarte neglijent cu sănătatea mea şi asta a venit la decontare în aceşti ani.
Cred că am greşit şi faţă de familia mea. Le-am impus un regim de viaţă foarte spartan, ca al meu, crezând că aşa e bine.
Soţia mea a fost sprijinul meu fenomenal şi a ţinut ritmul, poate pentru că înţelegea acele rigori, dar copiii cred că au avut parte de frustrări.
Imaginea aceasta cred că e sugestivă. Probabil că nu am băgat-o în seamă pe fiica mea pentru că aveam preocupări „mai importante”.
Copiii mei nu s-au bucurat nici pe departe de atenţia pe care meritau s-o aibă. De prea multe ori i-am tratat cu dreptate, dar nu cu iubire.
Poate vă întrebaţi de ce fac această confesiune publică? 
Mă gândesc că poate voi veţi face altfel.
Harul lui Dumnezeu a fost aşa de mare, încât amândoi copiii mei, după ce au trecut de crizele vârstei, s-au împăcat cu Dumnezeu şi relaţia noastră este acum restaurată deplin. Sunt unul dintre tăticii care aude din gura copiilor săi cuvintele magice: „tata, te iubesc!”
Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru asta.

Astăzi e ZIUA mea!

Da, astăzi e ziua mea: împlinesc 27 de ani de la a doua mea naştere.
A fost o experienţă de neuitat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin, ceea ce a făcut ca nu numai eu să fiu surprins ci toţi cei ce mă cunoşteau.
Era 7 Ianuarie 1983, o seară în care mă găseam în Biserica Baptistă din Caransebeş, deşi ar fi trebuit să fiu deja la facultate pentru că începuseră cursurile.
Eram în anul 4 al Facultăţii de Construcţii şi venisem în vacanţă pentru sărbătorile de iarnă.
Aveam o viaţă foarte agitată, cu două patimi majore, printre altele, jocurile de noroc şi fumatul. Fumam minimum 2 pachete pe zi, chiar dacă nu mâncam şi jucam remi pe bani până la 48 de ore non-stop.
Îmi aduc aminte şi acum dimineaţa dinainte de a veni acasă. Nu mai aveam ţigări şi am căutat prin resturi după un chiştoc de ţigară ca să mai trag măcar un fum.
Şi aşa mi-a venit un gând: mâine poimâine va trebui să am responsabilitatea conducerii unor oameni şi eu am ajuns mai rău ca un animal, caut prin gunoaie.
Mi-am aruncat puţinele lucruri în geanta mea, am plecat la gară şi ca un somnambul am ajuns acasă.
După un somn lung, m-am spălat şi parcă acel spălat era un fel de purificare de trecut. Însă apa nu spală păcatele.
Urma să fac Revelionul pe munte cu un coleg, însă acesta nu m-a mai căutat, aşa cum convenisem, pentru că se îmbolnăvise.
Dintr-un respect deosebit pentru mama mea şi pentru credinţa ei, hotărâsem ca în fiecare an să merg la biserică de Paşte şi de Crăciun.
Aşa am făcut şi în iarna aceea. Era bine la biserică pentru că era o atmosferă liniştită, mai cunoşteam prieteni din copilărie cu care mă întâlneam şi aveam sentimentul plăcut că îi fac mamei mele o bucurie.
Însă din punct de vedere spiritual nu mă atingea nimic.
Chiar şi după ziua de Crăciun, fără să ştiu exact de ce, am continuat să merg la biserică pentru că în fiecare zi era slujbă.
Cum prietenul meu nu m-a mai căutat am fost şi de Revelion la biserică, iar apoi cu tinerii bisericii la casa unuia dintre ei. Mă simţeam bine şi îmi aduc aminte că măcar eram degajat şi îmi făcea bine acea companie.
În 4 ianuarie trebuia să merg la facultate, însă ştiind că majoritatea nu vor fi la cursuri până săptămâna viitoare am hotărât să mai rămân acasă.
Aşa se face că în data de 7 Ianuarie eram în biserică, în banca a doua şi ascultam slujba.
La partea cu cântările a fost bine şi plăcut. Apoi s-a ridicat un păstor, acum la Domnul, fr. Petrică Dugulescu, şi a început să vorbească. El făcuse schimb pentru acea seară cu păstorul bisericii din Caransebeş, fr. Belciu Busuioc, care era la Timişoara.
Dacă în toate serile trecute ascultasem cu atenţie şi cu bunăvoinţă, acum aşa mă întărâtasem şi în sinea mea îi căutam defecte în vorbire. Era o luptă ce se dădea în mine. El predica din Habacuc 2.
La final a făcut un apel pentru rededicarea creştinilor, o chemare la o trăire sfântă.
Şi aşa dintr-o dată m-a năpădit o inexplicabilă părere de rău. Parcă mi-aş fi dorit să pot răspunde acelei provocări, dar ştiam că eu nu sunt mântuit.
Şi în sinea mea mă întrebam de ce nu a făcut şi acum acel apel ce ştiam că se mai făcea pentru cei ce doresc să-şi predea viaţa Domnului Isus.
Într-un târziu fratele păstor a pus această întrebare, cerând bisericii să se roage, iar celor ce doresc să devină copii ai lui Dumnezeu să arate asta printr-o ridicare de mână.
După bucuria de a fi auzit această chemare am realizat cu groază că mâna mea era de plumb şi nu o puteam controla. Pur şi simplu nu puteam ridica mâna.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, sunt câteva clipe din viaţa mea pe care nu le-am trăit conştient. Ştiu doar atât că m-am trezit cu mâna sus şi plângeam de o imensă bucurie.
Am înţeles că în acea seară două mâini s-au ridicat. Nu ştiu cine a fost cealaltă persoană.
O întâmplare însă am aflat-o mai târziu. Unul dintre membrii acelei biserici a fost nemulţumit zicând: „numai doi”? Un tânăr care se afla lângă el, viitor prieten al meu şi viitor păstor i-a zis: „numai doi, dar cine ştie ce poate să scoată Domnul din ei?”
Deşi era iarnă drumul spre casă l-am ţopăit de bucurie. Mi se părea că aud păsări, deşi era Ianuarie.
Când trebuia să intru în casă am realizat că trebuie să le spun părinţilor şi nu ştiam cum.
Ei nu fuseseră la biserică, mama mea fiind bolnavă, iar tatăl meu cred că a fost în misiune pe sate.
Cînd am intrat în camera lor înainte de cuvinte mi-au văzut faţa şi au realizat că e ceva.
Le-am spus că mi-am predat viaţa Domnului Isus.
Tatăl meu a amuţit şi nu putea să scoată o vorbă. Mama mea a izbucnit în plâns. Apoi ne-am îmbrăţişat şi aşa familia biologică s-a întregit şi în Hristos.

Şi acum îmi vine să zâmbesc la reacţia colegilor mei la întoarcerea la facultate.
La revenirea la cursuri mă serveau cu ţigări şi eu răspundeam politicos: „Nu, mulţumesc!”
Unul dintre ei a zis: „Nu cumva te-ai pocăit?” „Ba da, i-am răspuns eu!”
Sigur că nu m-au crezut pentru că eu eram până atunci capul răutăţilor între ei. Aşa că au început să mă urmărească. Lăsau pe masă câte un pachet desfăcut cu ţigări, dar le numărau.
Într-o zi unul dintre colegi mi-a zis că nu mă va crede decât dacă îi aduc de la „popa” meu o adeverinţă care să certifice acest lucru.
I-am răspuns că îi pot aduce o adeverinţă, însă ar fi mai bine să îmi urmărească viaţa, dacă s-a schimbat cu adevărat. A fost de acord că asta vede dar nu poate înţelege.
Aşa este! Lucrarea Duhului n-o poate înţelege mintea!

De atunci a început aventura slujirii, care va continua până când vasul acesta de lut se va sparge definitiv şi comoara se întoarce la Domnul!

Unde mai scriu?

Din punct de vedere al raportului cu „literele”, adică cu scrisul, cred că viaţa mea a fost o alternanţă de perioade foarte variate.
Am început să citesc cam de pe la 5 ani, pentru că „furam” meşteşugul de la fratele meu, cu doi mai mare ca mine, cu care se străduia mama să îl înveţe cititul. Abecedarul m-a fascinat şi a fost dragoste la prima vedere.
Poate veţi râde dacă vă spun că datorez mult în acest sens ziarului Scânteia.
Scânteia era organul de presă al Partidului Comunist din România. Fie că erai membru de partid, fie că nu erai, dacă erai muncitor te procopseai cu un abonament la acest ziar.
Tatăl meu era miner şi venea acasă cu ziarul. Era bun şi el în acea perioadă chiar şi pentru noi. Aveam cu ce împacheta ceva sau cu ce aprinde focul. Mi-e greu să spun dar mai era folosit şi în loc de hârtie igienică de care România nu ştia nimic în anii ’60.
Tot ziarul era plin cu articole de propagandă, însă erau şi două rubrici acceptabile. Le văd şi acum. Fiecare era o coloană îngustă pe toată înălţimea ziarului.
Prima era pe pagina a doua şi se numea Fapt divers, iar cealaltă era pe ultima pagină, numindu-se De pretutindeni.
Tatăl meu venea acasă pe la ora 5 după-amiaza, călătorind de la Ruschiţa la Rusca Montană cu ceea ce noi numeam trenul mic, în alte părţi numit Mocăniţă.
Era un tren care circula pe o linie îngustă şi se legăna ca o raţă pe linie, iar viteza lui nu era deloc spectaculoasă.
Când ajungea acasă tatăl meu era obosit şi după ce se spăla în lighean şi apoi mânca se întindea pe pat. Era bucuria lui şi a mea să îmi dea ziarul să îi citesc din cele două rubrici. O făceam cu mare bucurie şi convingere, deşi tatăl meu adormea foarte repede.
De aici încolo am citit cu o fervoare incredibilă, ziua şi noaptea.
Am citit şi la lampa cu petrol, la lumânare, inclusiv la lumina lanternei, chiar dacă bateriile erau scumpe.
În anii adolescenţei şi ai tinereţii timpurii am cochetat cu scrisul, ceea ce mi-a adus şi premii şi o anumită recunoaştere. Se părea că Filologia va fi direcţia în care voi amerge, însă Construcţiile au fost soluţia lui Dumnezeu. Nu-mi pare rău. Dumnezeu nu greşeşte niciodată.
Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc la scris la modul serios, dar parcă întotdeauna erau alte proiecte mai presante.
Am două proiecte care îmi stau pe inimă, din care unul este deja cunoscut ca intenţie. E vorba de Istoria Plopu. Pe celălalt nu doresc încă să îl dezvăluiesc.
Acum îmi fac reacomodarea pe bloguri.
Unde mai scriu în afară de Jurnalul lui Mitruţ, de site-ul şi de blogul Plopu?
Am deschis două bloguri, care deocamdată „fac primii paşi”:
Gând rostit – „gânduri ce te pun pe gânduri”
Imagini de poveste – „imagini care au o poveste; imagini care sugerează o poveste”
Ocazional mai public în Viaţa veşnică

Ce urmează?

În ce direcţie mă va duce Domnul în perioada viitoare, în ceea ce priveşte slujirea?
Nu e curiozitate ieftină, ci necesitate absolută!

Vas de lut

„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7)

Vă rog să vă rugaţi şi pentru sănătatea mea!
Nu sunt foarte prieten cu anotimpul rece.
Vă mulţumesc!

Am revenit

De mult nu am mai scris în acest blog. Motive au fost multe şi nu le voi enumera.
As dori să revin cu gânduri personale, evenimente de familie, implicare în slujire…
Nu doresc să scriu de dragul de a scrie, ci cu scopul declarat de a comunica.
Astfel acest blog va deveni principalul canal de comunicare pe care îl voi folosi pentru prietenii mei.
Cei ce doresc să comunice cu mine pot sa comenteze pe acest blog.

Reflecţii "ne-pesimiste"

Astăzi m-am gândit la ce mi-aş dori eu foarte tare acum, la această vârstă. Voi vorbi doar de lucruri legate de mine, deşi doresc multe lucruri pentru cei de lângă mine. E interesant că pe măsură ce trece timpul ţi se „rafinează” dorinţele şi aspiraţiile, în funcţie de sistemul de valori la care te raportezi.
Aşa că acum aş putea să spun că-mi doresc câteva lucruri care par normale şi unele care par ciudate.

Îmi doresc ca o perioadă de timp să fiu într-o relativă singurătate (împreună cu soţia şi cu vizite ale copiilor). Un loc ideal, dacă aş avea unde locui, ar fi Plopu. De ce îmi doresc acest lucru?

  • Evident că un motiv ar fi dorinţa de a mă odihni, dezlipindu-mă de tumultul cotidian şi de îngustimea unei vieţi în care nu mă mai regăsesc.
  • Un alt motiv pentru a fi în singurătate e legat de dorinţa de a medita şi a-mi „decanta” viaţa, de a mă purifica şi lepăda de reziduuri. Prea multe lucruri am făcut în viaţă şi deşi nu mi-am dorit să fac erori, realizez că viaţa mea a fost un amalgam de lucruri foarte bune, bune intenţii nefinalizate, balast şi falimente. Aceste consideraţii nu sunt pesimiste, ci realiste. Sunt viziunea unui om care doreşte să ţină ochii deschişi şi să nu cosmetizeze nimic. Nu-mi trebuie piedestal, ci vreau să stau în umbra lui Dumnezeu.
  • Aş adăuga că mi-ar place ca în sfârşit să pun pe hârtie multele gânduri, adunate în ani de viaţă şi slujire. Asta ar fi ca o descătuşare.

E interesant că am şi o dorinţă contrară (în aparenţă) celei dintâi. Mi-aş dori să fiu mai mult implicat în Proiectul Barnaba şi să vizitez comunităţi de tineri creştini, pentru a le spune cum e viaţa şi cum ar putea să fie cu Dumnezeu.

Acest conflict aparent pleacă din personalitatea mea: născut cu înclinaţii spre interiorizare, educat pentru a sluji. Rezultatul: ardere, consum şi adesea dezechilibru…

Cuvinte cheie:
– ape de odihnă, umbra Celui Preaînalt, copil înţărcat…
– lumânare, ardere, mă lupt…

Mă poţi sprijini în rugăciune?

Oraşul şi judeţul meu

CARANSEBEŞ
Municipiul este situat la confluenţa râurilor Timiş şi Sebeş, în zona de contact a muntelui cu dealul şi câmpia, care pătrunde până aici sub forma unui golf alungit în lungul Timişului.
Caransebeşul se găseşte la încrucişarea a patru drumuri principale ale Banatului, care duc, spre nord, la Timişoara, spre vest, la Reşiţa, spre est, prin Sarmizegetusa, la Hunedoara, iar spre sud, la Orşova şi Dunăre. Localitatea este înconjurată de munţii Semenicului, Poiana Ruscăi, Muntele Mic şi Ţarcu.
În timpul Daciei romane, la şase kilometri de actuala vatra, se găsea castrul roman Tibiscum (Jupa), construit în anul 102 d.Hr., dar este posibil ca şi pe teritoriul Caransebeşului actual să fi fost o aşezare romana.
Creştinismul este certificat din 1019, când apare în documente „Eparhia de Dibiskon”.
Oraşul medieval Caransebeş este atestat documentar prima oara în anul 1289, când este numit Opidum (târg), la fel ca şi în registrele dijmelor papale din anii 1332-1337.
Caransebeşul este o aşezare importantă, căci, în anul 1352 este amintit ca sediu al provinciei Sebus, iar în anii 1360 ca sediu al Banatului de Severin şi centru administrativ, politic şi militar al celor opt districte autonome romaneşti din Banat. Primul jude al Caransebeşului, amintit în anul 1360, se numea Sturza.
Cetatea medievala, care se numea Sebeş, din secolul XV (1464) se uneşte cu Karan-ul şi primeşte numele oficial de Caransebeş.
La 25 iunie 1600, Mihai Viteazu dă o diplomă din Cetatea Caransebeşului.
În 1718, prin pacea de la Passarowitz, oraşul este ocupat de către Imperiul Habsburgic.
Intre 1762 şi 1871 zona este organizată ca regiment de graniţă (Regimentul nr. 13 Româno-Bănaţean).
În 1872, oraşul este ridicat la rangul de municipiu, iar în anul 1873 se organizează Comunitatea de Avere.
În Caransebeş se construieşte în anul 1888, prima hidrocentrala electrica din estul Europei.
Clădirea primăriei municipiului a fost construita în anul 1903, sub mandatul primarului Constantin Burdea.
Intre cele doua războaie mondiale, oraşul fiind un important nod rutier şi feroviar, cunoaşte o dezvoltare accentuata, ajungând de la o localitate de graniţa, cu un număr limitat de locuitori (în perioada dominaţiei austro-ungare), la o urbe înfloritoare care se baza mai ales pe comerţ, micii meşteşugari şi zona agricolă înconjurătoare.
În perioada regimului comunist, oraşul a fost oarecum vitregit, mai ales prin stabilirea reşedinţei judeţului Caraş-Severin la Reşiţa, deşi, din majoritatea punctelor de vedere, Caransebeşul ar fi meritat această poziţie.
În aceasta perioada s-au construit în oraş doar un combinat de prelucrare a lemnului şi o întreprindere constructoare de maşini.
După revoluţie, oraşul Caransebeş şi-a regăsit resursele de dezvoltare în iniţiativa privata, dovada fiind mulţimea firmelor care activează în oraş şi potenţialul lor. Municipiul Caransebeş îşi va valorifica atuurile (poziţia geografica, căile de acces, aeroportul…) şi va atrage investiţii. În condiţiile creşterii autonomiei locale, dezvoltarea localităţii va depinde de capacitatea autorităţilor locale de a pune în evidenta aceste avantaje.
În oraş exista un mozaic de biserici creştine din diferite culte: ortodox, catolic, greco-catolic, baptist, penticostal, adventist… De asemenea mai este o sinagogă în care au loc ocazional întruniri religioase sau manifestări culturale.
Există un mediu bun pentru conlucrare, în mod special între tinerii evanghelici.
CARAŞ-SEVERIN
Este un judeţ mare, aşezat in partea de SV a României, cu un relief natural foarte variat, ceea ce-i conferă un farmec deosebit, lucru remarcat de vizitatorii mai mult sau mai puţin ocazionali.
Din nefericire este unul dintre cele mai puţin dezvoltate judeţe din punct de vedere economic. Avantajul de a fi fost un judeţ cu industria grea foarte bine reprezentată s-a transformat într-un dezavantaj după 1989. Restructurarea acestor coloşi industriali nu a dat rezultatele aşteptate, investiţiile străine au ocolit judeţul, iar gospodăriile individuale ale ţăranilor nu sunt adecvate pentru noua dinamică din agricultură.
În afară de investiţiile green-field, turismul ar putea aduce o revigorare a economiei judeţului, Dumnezeu fiind darnic cu acest judeţ în frumuseţe şi resurse naturale.
Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES