Postări marcate ‘Familia’

24 de ani

Alina, Mitruţ şi Maia-Rut, la Plopu 26

Da, atât a trecut decând eu şi Alina am spus DA şi ne-am făgăduit unul altuia că ne vom iubi şi vom rămâne împreună, la bine şi la greu. (mai mult…)

Nostalgie

Un lucru bun pe care îl aduce trecerea timpului în viaţa unor persoane este reaşezarea sistemului de valori.
Multe lucruri, pe care le crezi importante la un anumit moment dat, pălesc în evaluare odată cu trecerea timpului.
Alte lucruri, cărora nu le-ai dat importanţă la o anumită vârstă, încep să-şi arate valoarea după ce ai o anumită detaşare temporală.
Asta este bine şi e dovadă de înţelepciune câştigată. Cu toate acestea nu poţi să nu vezi că există şi un preţ al acestei înţelepciuni câştigate.
E durerea produsă de nostalgie. Ţi-ar plăcea să te întorci în timp şi să retrăieşti anumite situaţii de viaţă. Te-ai bucura să mai fii în compania unor persoane în prezenţa cărora ai trăit, dar pe care nu le-ai preţuit suficient.
Durerea aceasta revine ciclic.
Unii sunt doborâţi de ea, şi devin depresivi, neiertându-se şi neîngăduindu-i lui Dumnezeu să transforme acele greşeli în învăţăminte.
Alţii sunt întăriţi pentru că învaţă să preţuiască şi să se raporteze corect la ceea ce au.
Eu am o vorbă: Cel mai mult preţuim lucrurile pe care le-am pierdut deja! (Gând rostit)
Poate par fatalist când spun că acesta este preţul înţelepţirii.
Nu, nu sunt fatalist, şi cred că fiecare poate avea diferite atitudini faţă de învăţare.
Majoritatea învaţă pe pielea lor şi doare.
Unii, puţini, învaţă din experienţa altora; asta e ideal.
Unii nu învaţă nicicum. E trist!
Deşi am peste 51 de ani, periodic am nostalgia mamei mele. O fiinţă pe care am iubit-o, dar şi căreia i-am produs necazuri. Mi-aş dori ca din când în când să mai pot vorbi cu ea şi să mă bucur de lumina şi căldura ei. Dar nu mai pot.
Poate tu, care eşti tânăr, mai poţi.
Ia-ţi un timp de reflexie şi vezi care sunt „valorile” din viaţa ta. Poate că poţi fii mai înţelept mai devreme, învăţând şi din experienţa altora.

Lecţii din trecut

Această fotografie este de prin 1991 sau 1992. Aveam pe atunci vreo 34 de ani, iar fiica mea, Ana-Maria doar vreo 4-5 ani.
Înfăţişarea mea spune câte ceva despre mine şi prestaţia mea din acea perioadă. Eram nonconformist, însă nu „revoluţionar” şi foarte orientat pe atingerea unor obiective.
Pentru asta eram gata să sacrific totul.
Şi dacă determinarea aceasta poate fi considerată ca pozitivă, şi chiar m-a ajutat foarte mult, există şi aspecte nu foarte pozitive ale acesteia.
Au fost lucruri în care am greşit. Că nu am făcut-o intenţionat e altă problemă.
Am fost foarte neglijent cu sănătatea mea şi asta a venit la decontare în aceşti ani.
Cred că am greşit şi faţă de familia mea. Le-am impus un regim de viaţă foarte spartan, ca al meu, crezând că aşa e bine.
Soţia mea a fost sprijinul meu fenomenal şi a ţinut ritmul, poate pentru că înţelegea acele rigori, dar copiii cred că au avut parte de frustrări.
Imaginea aceasta cred că e sugestivă. Probabil că nu am băgat-o în seamă pe fiica mea pentru că aveam preocupări „mai importante”.
Copiii mei nu s-au bucurat nici pe departe de atenţia pe care meritau s-o aibă. De prea multe ori i-am tratat cu dreptate, dar nu cu iubire.
Poate vă întrebaţi de ce fac această confesiune publică? 
Mă gândesc că poate voi veţi face altfel.
Harul lui Dumnezeu a fost aşa de mare, încât amândoi copiii mei, după ce au trecut de crizele vârstei, s-au împăcat cu Dumnezeu şi relaţia noastră este acum restaurată deplin. Sunt unul dintre tăticii care aude din gura copiilor săi cuvintele magice: „tata, te iubesc!”
Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru asta.

Ce e bucuria?

Titlul acestei postări ar putea sugera un conţinut filozofic sau teologic, sau o încercare de eseu literar.
Nu e nimic de felul acesta. Pur şi simplu am experimentat încă odată bucuria în formă intensă.
Puţin după miezul nopţii a venit fiul nostru Gabi la noi şi ne-a spus că a luat hotărârea cea mai importantă pe care un om o poate lua pe acest pământ.
Şi-a predat viaţa Domnului Isus, fără să fie împins de la spate, după câţiva ani de crize adolescentine şi căutări în alte zone.
Nu pot să vă spun ce am simţit noi doi ca părinţi. Aşa ceva poate înţelege doar cineva care a trecut pe aici. După ani de zile de aşteptare, Dumnezeu ne-a dăruit şi acest moment.
Am ascultat mărturisirea lui şi am încercat să îmi stăpânesc plânsul, ceea ce nu prea mi-a reuşit şi nici soţiei mele.
Momentul în care ne-am rugat împreună, din toată inima, este de neuitat.
După 27 de ani de la o experienţă similară prin care am trecut eu, iată că am bucuria să îmi văd amândoi copiii împăcaţi cu Dumnezeu.
Ne-am dorit acest lucru cu toată fiinţa noastră şi Dumnezeu ni l-a dat.
Nu am meritat, dar am crezut că Dumnezeu va răspunde dorinţelor şi rugăciunilor noastre şi ale celor ce ne-au susţinut în această cauză.
Mi-ar fi plăcut să mai trăiască mama mea care a deschis drumul acestor rugăciuni şi care spunea întotdeauna „ştiu că Dumnezeul meu mă ascultă!”
Voiam să împărtăşim această bucurie cu voi şi să mulţumim tuturor acelora care au fost alături de noi în rugăciune!
De-acum ne rugăm pentru Gabi ca Dumnezeu să-l ia în slujba lui şi să poată fi şi el o binecuvântare pentru alţii, aşa cum spunea în rugăciunea din noaptea trecută.

Prima fotografie oficială

În drumul ei în viaţă şi Maia-Rut are de îndplinit formalităţi legate de identitatea ei.
Şi uite aşa, de la eticheta de la naştere, care o diferenţia de ceilalţi copilaşi născuţi în aceeaşi perioadă cu ea, trecând pe la evidenţa vaccinurilor pe care le face, până la prima fotografie oficială.
Pentru noi însă e un moment mai degrabă de duioşie nu atât oficial.
O fetiţă cuminte, nepretenţioasă, care te încântă şi cu zâmbetul ei candid, dar şi cu unele expresii meditative, e dusă la fotograf pentru a putea primi un paşaport.
Chiar dacă tehnic vorbind fotografia nu e cea mai reuşită, ea are valoare de simbol: Maia-Rut este un cetăţean român ce începe să îşi exercite drepturile.
Ochişorii ei parcă ar scruta curioşi viitorul, parcă întrebând: oare ce mă va aştepta în viaţa aceasta?
Părinţii au obligaţia de a-i purta de grijă până când va putea să ia decizii ea însăşi.
Şi dacă acum depinde de părinţi în toate privinţele, inclusiv legal, va veni o zi când părinţii nu vor mai putea decide pentru ea şi nu vor trebui să mai decidă pentru ea.
Atunci însă va fi foarte important bagajul de acasă, format din sfaturi bune, exemplu personal şi rugăciuni de însoţire.
Drum bun în viaţă, Maia-Rut. Şi când vei creşte mai mare şi vei citi aceste cuvinte, să ştii că înainte de a fi cetăţean român sau european, tu ai fost destinată să fii cetăţean al cerului.

La mulţi ani Alina!

Draga mea vreau să îţi doresc o viaţă frumoasă alături de cei pe care ştiu că îi iubeşti!
Vreau să îţi spun că eşti darul lui Dumnezeu pentru mine şi viaţa alături de tine a fost o aventură frumoasă şi cred că aşa va fi până la capătul acesta al vieţii!
Nu ştiu cum va fi în veşnicie, însă cred ca vom fi amândoi acolo!

Îţi repet versurile pe care le-am visat pentru tine:
„M-ai luminat cu zorii zâmbetului tău!”

Cu dragoste,
Mitruţ

Vă mulţumesc!

Aş vrea să vă mulţumesc tuturor celor ce aţi fost alături de mine şi care aţi trimis mesaje calde cu ocazia pierderii tatălui meu!
Am primit mesaje pe blog, pe Facebook, prin mail sau messenger, prin SMS sau direct de la cei ce au fost în Caransebeş.
Din toată inima şi deloc protocolar vreau să vă doresc binecuvântare pentru inima voastră caldă!
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă răsplătească aşa cum numai El ştie şi poate!

Cu dragoste,
Mitruţ Ştiopu

Cu Evanghelia

Închei astăzi postările legate de tatăl meu, astăzi când verdictul lui Dumnezeu se împlineşte şi în cazul lui: ţărâna se întoarce în ţărână.
Dacă ar fi să sintetizez viaţa lui în câteva cuvinte aş spune aşa:
– în domeniul material nu am văzut mulţi oameni care să muncească mai mult decât el
Câteodată îl criticam spunându-i că adeseori munceşte prea mult şi chiar fără rost.
Nu putea să stea şi muncea în diverse domenii. A fost tâmplar, cizmar, miner, stupar, agricultor, zidar, macaragiu şi câte şi mai câte. Nu-i era frică să încerce ceva.
– în domeniul spiritual vestirea Evangheliei şi ceea ce era legat de ea erau ca un foc pentru el
Cutreiera toată zona şi chiar făcea ce spune Evanghelia în Marea Însărcinare.
Predica, învăţa şi boteza.
Pentru asta toată viaţa a avut grijă să aibă o bicicletă şi o motoretă. Până când nu l-a lovit această boală ce nu iartă era tot plecat duminica în diverse locuri.
Avea şi darul de a cânta, chiar şi de a versifica, ceea ce producea bucurie în locurile în care mergea, multe neglijate de marii predicatori. Mi-a plăcut la el că predica şi la mulţi şi la o mână de femei bătrâne, la pocăiţi dar şi la nepocăiţi.
În multe registre actuale ale bisericilor sunt oameni care au fost botezaţi de el pe vremea când lucrul acesta era periculos.
Odată l-a întâlnit un frate păstor, fratele Ionică Muroni, şi l-a întrebat dacă mai practică meseria lui Filip. La răspunsul afirmativ al tatălui meu, fratele păstor l-a trimis într-o localitate unde clandestin a oficiat un botez.
Aveam cam 6-7 ani şi mergeam cu familia şi un grup de fraţi către un sat de munte la o biserică greu accesibilă. Drumul mergea în susul apei şi apoi urca spre munte.
La un moment dat am observat că tatăl meu, împreună cu câteva persoane, rămâne în urmă.
Am întrebat-o pe mama mea de ce tatăl meu rămâne în urmă. Mama mi-a dat un răspuns evaziv din care am înţeles totuşi că are ceva de făcut.
Mai târziu am înţeles că rămăsese în urmă ca să boteze câteva persoane.
Puteţi spune şi ce dacă?
Pentru aşa ceva făceai puşcărie dacă se afla. Nu i-a păsat şi bine a făcut!

Ce vrem noi şi ce vrea El

Acum îmi aduc aminte de evenimente din viaţa tatălui meu, povestite de mama mea, de el însuşi sau văzute de mine.
În aceste zile am să povestesc câteva nu pentru a-i aduce un omagiu pentru că nu are nevoie de aşa ceva.
Pur şi simplu îmi doresc să spun câteva lucruri ce eventual ne pot folosi.
Tatăl meu voise să devină ofiţer. Era cel de al cincilea copil într-o familie cu şapte copii, o famile foarte săracă, însă cu o mare bogăţie: o mamă care era vestită pentru iubirea ei pentru Dumnezeu.
Aşa că a mers la şcoala de ofiţeri şi a fost admis pentru că avea multe calităţi care îl recomandau: era foarte sănătos şi cu un fizic suplu, inteligent şi cu darul vorbirii şi foarte obişnuit cu munca în toate formele sale, incluzînd capacitatea de a îndura multe vicisitudini.
După ce a fost acceptat prestaţia sa a fost repede remarcată la toate capitolele.
A avut însă o singură problemă. A „uitat” să ascundă că e pocăit. Îşi dorea atât de tare să devină ofiţer, însă nu voia să îşi vândă credinţa nici măcar prin tăcere.
Unul dintre comandanţii săi era din ce în ce mai deranjat de acest lucru. Nu uitaţi că asta se întâmpla aproximativ în anul 1950.
Pentru că ameninţările la adresa sa nu au dat rezultate, acest comandat, foarte înverşunat împotriva sa, şi-a atins scopul într-un mod josnic.
Cei ce aţi făcut armata înainte de 1989 ştiţi cum se prepara hrana. În fiecare zi un pluton era de serviciu la bucătărie şi făcea muncile necalificate: curăţau cartofii, legumele, tăiau conserve dacă era cazul, spălau vesela…
Pentru că într-o unitate militară era nevoie de multă hrană, carofii şi legumele erau aduse afară pe o platformă de beton, iar soldaţii de serviciu înconjurau acea grămadă şi le curăţau şi spălau până la terminare.
Tatăl meu a trecut pe acolo şi a luat un morcov din grămadă, a mers la cişmeaua din apropiere, l-a spălat şi apoi a început să îl mănânce.
Am fost în armată şi pot să vă spun că asta se întâmpla des.
Pentru acest lucru tatăl meu a fost trimis în Tribunalul Militar, sub acuzaţii foarte grave. În acei ani orice se putea întâmpla.
A făcut însă Dumnezeul nostru ca acolo să-i fie dat un avocat din oficiu care l-a apărat.
Acesta a reuşit să îl absolve de acele acuzaţii dar sentinţa prevedea ca să fie scos din şcoala de ofiţeri şi trimis la serviciul militar regulat unde a stat cam 4 ani.
În afară de necazurile pe nedrept suferite şi de un vis năruit tatăl meu a înţeles că nu acolo era locul lui. Ştia Domnul mai bine ce are în plan cu el.
Acum e istorie, însă în această istorie văd suveranitatea lui Dumnezu.

Din nou despre părinţi şi despre Părinte

Mi-e greu să scriu aceste cuvinte dar ştiu că trebuie să le scriu.
Acum 6 ani de zile mi-am pierdut în aceeaşi zi mama, mentorul şi un prieten foarte bun, toate întruchipate de aceeaşi persoană. La 45 de ani rămâneam orfan de mamă. Şi vă rog să mă credeţi că doare mai tare decât vă puteţi imagina. Şi astăzi mai plâng câteodată după ea. Încerc să o fac în ascuns. Plâng nu cu disperare, sau lipsit de nădejde, ci pentru că mi-e dor de spiritul şi înţelepciunea ei.
Nu am ţinut doliu după ea dintr-un motiv foarte simplu, în afară de faptul că nici ea nu şi-ar fi dorit acest lucru: nu am ţinut doliu pentru că ea nu era de plâns. Şi dacă emoţional mi-era greu, în duhul meu am acceptat că era timpul să meargă acasă.
Astăzi dimineaţa, într-un mod discret, oarecum atipic faţă de personalitatea sa extravertită, a plecat şi tatăl meu.
Nici după el nu am să ţin doliu. Personalitate controversată, cu o voinţă foarte puternică, a avut focul acesta al predicării Evangheliei şi mergea şi acolo unde alţii nu prea se îndemnau să meargă. Şi chiar dacă mulţi nu ştiu a făcut-o cu orice risc în vremuri tulburi. Boteza clandestin pe cei ce nu erau primiţi la botezurile oficiale, datorită condiţiilor politice din anii ’60-’70.
De la el am învăţat tenacitatea şi asumarea riscurilor în slujire.
Chiar dacă sună ciudat pentru urechile celor tineri acum pot spune că sunt orfan şi de tată, chiar dacă am 51 de ani.
Părinţii mei l-au căutat şi slujit pe Dumnezeu aşa cum au ştiut ei şi asta e bine.
Însă în sens profund nu sunt un orfan. Nu sunt orfan pentru că am un Părinte ce nu moare.
A murit Fiul Său întrupat ca eu să capăt un Tată veşnic.
Dor îmi va fi de părinţii mei însă pământul nu e destinaţia finală.
Îmi voi alina dorul de părinţii mei încercând să fiu pentru alţii părinte şi bunic.
Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde.
Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.
1 Tesaloniceni 4:13-14

Am postat pe acest blog în 22 Octombrie Despre părinţi (http://mitrutstiopu.blogspot.com/2009/10/despre-parinti.html)
Nu ştiam că atât de repede voi reveni la această postare.

Acum voi rămâne cu nădejdea şi cu dorul!

Ascultaţi un cântec care vorbeşte atât de sugestiv despre dor.
Cântecul este cântat de Tercer Cielo şi se numeşte Yo Te Extranare.

I will miss you, you can be sure of that
There were so many beautiful and bad moments that we lived together
The details the small things that seemed unimportant
Are this that will invade my mind as I remember you

I wish I could turn back time So that I can see you again,
So that I can embrace you and never let you go
But I understand that your time has come, that God has called you to be at His side
That is the way He wanted it but I never thought it would hurt so much

Don’t cry for me, I am in a place filled with light where peace exists, where there is no evil and I can rest…
Don’t cry for me, it’s so beautiful here, I never imagined it
I want you to be happy and all to go well with you
When your time comes I will be waiting to see you here!

I will miss you, You can be sure of that…
How can one think that life can end in one moment?
Life is dust and it can spread in one moment
You bring nothing in and you take nothing with you
Only what was inside

I wish I could turn back time So that I can see you again,
So that I can embrace you and never let you go
But I understand that your time has come, that God has called you to be at His side
That is the way He wanted it But I never thought it would hurt so much

Don’t cry for me, I am in a place filled with light where peace exists, where there is no evil and I can rest… Don’t cry for me, it’s so beautiful here, I never imagined it
I want you to be happy and all to go well with you
When your time comes I will be waiting to see you here!

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES