A meritat?

Am auzit această întrebare de mai multe ori şi în diverse ocazii. Nu numai că am auzit această întrebare, dar şi prea des am auzit un răspuns negativ la această întrebare.
Am să încerc să îmi spun şi eu părerea.
Înainte de orice aş vrea să reafirm că orice eveniment este cunoscut şi îngăduit de Dumnezeu. Pe El nu Îl surprinde nimic şi istoria nu este decât relatarea lucrurilor îngăduite de El.
Putem avea multe frustrări legate de evoluţia ulterioară a societăţii româneşti, în raport cu aşteptările noastre. Şi e bine de spus că unele aşteptări au fost legitime, dar altele nu au fost deloc. Nu e normal să vrei să curgă lapte şi miere ca în Occident dar să lucrezi ca în Orient.
Totuşi nu e corect să uităm toate lucrurile bune de care ne bucurăm, omeneşte vorbind, care nu erau posibile fără acel decembrie 1989.
Un cântec spune „Count your blessings!”, adică enumeră binecuvântărle primite.
Fără să fiu bănuit de frivolitate aş vrea să enumăr câteva lucruri de care vă bucuraţi şi care au intrat în viaţa voastră acum: Internet, Coca-Cola, KFC, paşaport, blogging…
Cred că realizaţi însă că cele enumerate de mine sunt doar fleacuri faţă de multe altele mai importante: dreptul de a spune ce gândeşti, dreptul de a călători, dreptul de a studia unde vrei, dreptul de întrunire liberă, dreptul de a avansa în carieră, dreptul de a pune copilului tău ce nume vrei, dreptul de a te întâlni cu prietenii din altă ţară…
Nu le luaţi ca meritate şi ele nu ar fi fost posibile dacă nu se schimba regimul.
Ajută dacă nu vă comparaţi întotdeauna cu SUA şi mai aruncaţi o privire şi spre Coreea de Nord, să zicem.
Imaginea mea despre comunism şi despre regimul trecut are multe faţete. Am să vă spun doar una.
Într-o zi am fost la Alimentara să cumpăr ceva alimente. Pe absolut toate rafturile din zona de autoservire erau doar borcane cu ştevie, nimic altceva. Cred că ştiţi cine mănâncă în mod normal ştevie.
Dar cu siguranţă că pentru noi credincioşii există câştigul imens de a-ţi afişa şi afirma credinţa în locuri şi modalităţi de neînchipuit înainte de decembrie 1989.
În fiecare an când mergeam la Tabăra Plopu aveam două motive de rugăciune:
– Doamne dă-ne vreme bună! (pentru că nu aveam spaţii acoperite)
– Doamne închide-le ochii (securiştilor)
La ultima ediţie dinainte de 1989 Securitatea s-a supărat tare când a aflat. Bine că a aflat când s-a terminat. Şi era şi greu să nu afle când fuseseră 120 de participanţi din multe locuri şi chiar din diferite confesiuni.
Aşa că ediţia din 1990 stă sub simbolul acestei libertăţi. Tinerii din Timişoara au adus un drapel cu gaură, drapelul libertăţii.
Un fotograf inspirat mi-a făcut o fotografie care are valoare şi sentimentală şi de simbol pentru mine.

Libertatea

Timp de 20 de ani nu am vorbit în spaţiul public despre decembrie 1989. Atunci aveam 31 de ani şi ca marea majoritate a românilor îmi doream o schimbare.
Ascultam Radio Europa Liberă şi aflasem ceea ce se întămplase în celelalte ţări din lagărul socialist. Ştiam şi de „perstroika” şi „glasnosti” în URSS, schimbări de atitudine politică promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov.
Regimul politic din România era cel mai restrictiv şi nici măcar vizita lui Gorbaciov în România nu schimbase atitudinea conducătorilor români.
Speram că ceva se va schimba într-o formă sau alta. Chiar şi cedarea puterii de către Nicolae Ceauşescu către fiul său, Nicu Ceauşescu, părea o soluţie în raport cu ceea ce trăiam atunci.
Am trăit şi derularea evenimentelor datorită televizorului. În Caransebeş a murit un om, dar lucrurile s-au liniştit relativ repede.
Mulţi ani am urmărit dezbateri, am citit documente şi am aşteptat să se contureze mai clar ce a fost, pentru că destul de repede am realizat că ceva nu e în regulă.
De ce au murit aşa de mulţi oameni dupa 22 decembrie 1989, raportat la numărul morţilor de dinainte de 22 decembrie? A fost revoltă populară, a fost revoluţie, a fost lovitură de stat, a fost diversiune, au fost servicii secrete străine implicate?
După 20 de ani părerea mea este că a fost câte ceva din toate.
Nu mi-am propus să învinuiesc pe cineva, ba dimpotrivă cred că e timpul iertării. Ştiu că aş putea fi acuzat că e uşor să spui aşa ceva când nu ţi-a murit cineva în Revoluţie.
Aşa este, dar nu pot decât să spun că iertarea este o virtute creştină şi nu un moft.
Nu fac o argumentaţie pro-domo pentru că nu am fost un răsfăţat al vechiului regim, ba dimpotrivă.
Nu am fost şi nu sunt nici acum un membru de partid, ci un creştin care chiar crede că iertarea este o binecuvântare.
Dar am scris aceste cuvinte şi pentru alte motive.
Vreau să fac publice câteva lucruri ca o datorie de onoare.
Îmi pare rău că în vâltoarea evenimentelor de atunci, sub imperiul manipulării TV, am simţit că doresc ca Nicolae Ceauşescu să fie executat pentru ca lucrurile să se liniştească şi am simţit o satisfacţie că asta s-a întâmplat. Apoi mi-a fost aşa de ruşine de mine. Mi-a fost ruşine că am putut să gândesc şi să simt aşa ceva.
Fac public acest lucru ca o necesară smerire publică, nu numai intimă.
De atunci am devenit foarte circumspect faţă de informaţiile ce vin prin mass-media.
Mai am de spus un lucru pe care l-am trăit în noiembrie.
La televizor nu mai priveam că era mereu acelaşi lucru: 2 ore de omagii adresate lui Ceauşescu.
Seara însă ascultam Radiojurnalul care începea la ora 22. Deschideam radioul cât mai aproape de ora 22 tocmai pentru că de la 21 la 22 era o emisiune omagială.
Într-o seară am deschis radioul cu puţin mai repede. Ultimele cuvinte dintr-un cântec patriotic ce încheia acel program erau: „Ceauşescu slavă!” Atunci am zis că s-a sfârşit, gândindu-mă la Irod (Faptele Apostolilor 12:21-23  Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc, şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.)
Şi încă un lucru vă mai spun. Într-o discuţie cu câţiva ucenici de ai mei prin 1989 le spuneam că va veni o libertate aşa de mare că vom avea voie să ne exprimăm credinţa oriunde. Şi azi mă mir de acea încredinţare ce nu era susţinută de realitatea exterioară.
Am pus însă o întrebare retorică: Vom şti noi credincioşii evanghelici să folosim această libertate?
Răspundeţi voi dacă chiar am ştiut în aceşti 20 de ani!


PS În sens spiritual cred că unii erau liberi înainte de 1989 şi după 1989 au devenit robi. Dar asta e o altă temă.

Contemporary Christian Music Charts – săptămâna 51

LOC +/- The Rock Across Australia +/- Canadian Christian Radio Chart +/- Billboard – Hot Christian Songs
1. +1 Sanctus Real – Forgiven 0 0 tobyMac – City On Our Knees
2. +5 Kutless – What Faith Can Do 0 0 Casting Crowns – Until The Whole World Hears
3. -2 tobyMac – City On Our KneesTal &  0 0 Kutless – What Faith Can Do
4. +5 Remedy Drive – Heartbeat 0 +1 Tent Avenue North – Hold My Heart
5. -1 Switchfoot – Always 0 -1 Sidewalk Prophets – The Words I Would Say
6. 0 Francesca Battistelli – It’s Your Life
0 +1 Matthew West ft. Amy Grant – Give This Christmas Away
7. -2 Britt Nicole – Walk On Water 0 -1 Sanctus Real – Forgiven
8. 0 Leeland ft. Brandon Heath – Follow You 0 0 David Crowder Band – How He Loves
9. -6 Acacia – Garbage In 0 +5 Steven Curtis Chapman – Heaven Is The Face
10. 0  Pocket Full Of Rocks – Alive 0 -1 Mark Schultz – He Is

Remarcile săptămânii:
– Din motive deocamdată necunoscute Canadian Christian Radio Chart nu a publicat clasamentul său. Imediat ce va reveni cu acest clasament îl voi publica din nou.
– performerii săptămînii sunt băieţii de la Sanctus Real care cântă Forgiven
Am ales varianta acustică însoţită de motivaţia cântecului lor, material ce vine de la KLove Radio. În Australia au ajuns până pe locul 1 detronând-ul pe tobyMac 

Well the past is playing with my head And failure knocks me down again I’m reminded of the wrong That I have said and done And that devil just wont let me forget

In this life I know what I’ve been But here in your arms I know what I am

I’m forgiven I’m forgiven And I don’t have to carry The weight of who I’ve been Cause I’m forgiven

My mistakes are running through my mind&nbsp
;And I’ll relive my days, in the middle of the night When I wrestle with my pain, struggle with my pride Sometimes I feel alone, and I cry

When I don’t fit in and I don’t feel like I belong anywhere When I don’t measure up to much in this life Oh, I’m a treasure in the arms of Christ ‘cause

Adaug totuşi şi o variantă pentru cei ce iubesc o variantă mai „tare”:

Vă mulţumesc!

Aş vrea să vă mulţumesc tuturor celor ce aţi fost alături de mine şi care aţi trimis mesaje calde cu ocazia pierderii tatălui meu!
Am primit mesaje pe blog, pe Facebook, prin mail sau messenger, prin SMS sau direct de la cei ce au fost în Caransebeş.
Din toată inima şi deloc protocolar vreau să vă doresc binecuvântare pentru inima voastră caldă!
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă răsplătească aşa cum numai El ştie şi poate!

Cu dragoste,
Mitruţ Ştiopu

Cu Evanghelia

Închei astăzi postările legate de tatăl meu, astăzi când verdictul lui Dumnezeu se împlineşte şi în cazul lui: ţărâna se întoarce în ţărână.
Dacă ar fi să sintetizez viaţa lui în câteva cuvinte aş spune aşa:
– în domeniul material nu am văzut mulţi oameni care să muncească mai mult decât el
Câteodată îl criticam spunându-i că adeseori munceşte prea mult şi chiar fără rost.
Nu putea să stea şi muncea în diverse domenii. A fost tâmplar, cizmar, miner, stupar, agricultor, zidar, macaragiu şi câte şi mai câte. Nu-i era frică să încerce ceva.
– în domeniul spiritual vestirea Evangheliei şi ceea ce era legat de ea erau ca un foc pentru el
Cutreiera toată zona şi chiar făcea ce spune Evanghelia în Marea Însărcinare.
Predica, învăţa şi boteza.
Pentru asta toată viaţa a avut grijă să aibă o bicicletă şi o motoretă. Până când nu l-a lovit această boală ce nu iartă era tot plecat duminica în diverse locuri.
Avea şi darul de a cânta, chiar şi de a versifica, ceea ce producea bucurie în locurile în care mergea, multe neglijate de marii predicatori. Mi-a plăcut la el că predica şi la mulţi şi la o mână de femei bătrâne, la pocăiţi dar şi la nepocăiţi.
În multe registre actuale ale bisericilor sunt oameni care au fost botezaţi de el pe vremea când lucrul acesta era periculos.
Odată l-a întâlnit un frate păstor, fratele Ionică Muroni, şi l-a întrebat dacă mai practică meseria lui Filip. La răspunsul afirmativ al tatălui meu, fratele păstor l-a trimis într-o localitate unde clandestin a oficiat un botez.
Aveam cam 6-7 ani şi mergeam cu familia şi un grup de fraţi către un sat de munte la o biserică greu accesibilă. Drumul mergea în susul apei şi apoi urca spre munte.
La un moment dat am observat că tatăl meu, împreună cu câteva persoane, rămâne în urmă.
Am întrebat-o pe mama mea de ce tatăl meu rămâne în urmă. Mama mi-a dat un răspuns evaziv din care am înţeles totuşi că are ceva de făcut.
Mai târziu am înţeles că rămăsese în urmă ca să boteze câteva persoane.
Puteţi spune şi ce dacă?
Pentru aşa ceva făceai puşcărie dacă se afla. Nu i-a păsat şi bine a făcut!

Ce vrem noi şi ce vrea El

Acum îmi aduc aminte de evenimente din viaţa tatălui meu, povestite de mama mea, de el însuşi sau văzute de mine.
În aceste zile am să povestesc câteva nu pentru a-i aduce un omagiu pentru că nu are nevoie de aşa ceva.
Pur şi simplu îmi doresc să spun câteva lucruri ce eventual ne pot folosi.
Tatăl meu voise să devină ofiţer. Era cel de al cincilea copil într-o familie cu şapte copii, o famile foarte săracă, însă cu o mare bogăţie: o mamă care era vestită pentru iubirea ei pentru Dumnezeu.
Aşa că a mers la şcoala de ofiţeri şi a fost admis pentru că avea multe calităţi care îl recomandau: era foarte sănătos şi cu un fizic suplu, inteligent şi cu darul vorbirii şi foarte obişnuit cu munca în toate formele sale, incluzînd capacitatea de a îndura multe vicisitudini.
După ce a fost acceptat prestaţia sa a fost repede remarcată la toate capitolele.
A avut însă o singură problemă. A „uitat” să ascundă că e pocăit. Îşi dorea atât de tare să devină ofiţer, însă nu voia să îşi vândă credinţa nici măcar prin tăcere.
Unul dintre comandanţii săi era din ce în ce mai deranjat de acest lucru. Nu uitaţi că asta se întâmpla aproximativ în anul 1950.
Pentru că ameninţările la adresa sa nu au dat rezultate, acest comandat, foarte înverşunat împotriva sa, şi-a atins scopul într-un mod josnic.
Cei ce aţi făcut armata înainte de 1989 ştiţi cum se prepara hrana. În fiecare zi un pluton era de serviciu la bucătărie şi făcea muncile necalificate: curăţau cartofii, legumele, tăiau conserve dacă era cazul, spălau vesela…
Pentru că într-o unitate militară era nevoie de multă hrană, carofii şi legumele erau aduse afară pe o platformă de beton, iar soldaţii de serviciu înconjurau acea grămadă şi le curăţau şi spălau până la terminare.
Tatăl meu a trecut pe acolo şi a luat un morcov din grămadă, a mers la cişmeaua din apropiere, l-a spălat şi apoi a început să îl mănânce.
Am fost în armată şi pot să vă spun că asta se întâmpla des.
Pentru acest lucru tatăl meu a fost trimis în Tribunalul Militar, sub acuzaţii foarte grave. În acei ani orice se putea întâmpla.
A făcut însă Dumnezeul nostru ca acolo să-i fie dat un avocat din oficiu care l-a apărat.
Acesta a reuşit să îl absolve de acele acuzaţii dar sentinţa prevedea ca să fie scos din şcoala de ofiţeri şi trimis la serviciul militar regulat unde a stat cam 4 ani.
În afară de necazurile pe nedrept suferite şi de un vis năruit tatăl meu a înţeles că nu acolo era locul lui. Ştia Domnul mai bine ce are în plan cu el.
Acum e istorie, însă în această istorie văd suveranitatea lui Dumnezu.

Din nou despre părinţi şi despre Părinte

Mi-e greu să scriu aceste cuvinte dar ştiu că trebuie să le scriu.
Acum 6 ani de zile mi-am pierdut în aceeaşi zi mama, mentorul şi un prieten foarte bun, toate întruchipate de aceeaşi persoană. La 45 de ani rămâneam orfan de mamă. Şi vă rog să mă credeţi că doare mai tare decât vă puteţi imagina. Şi astăzi mai plâng câteodată după ea. Încerc să o fac în ascuns. Plâng nu cu disperare, sau lipsit de nădejde, ci pentru că mi-e dor de spiritul şi înţelepciunea ei.
Nu am ţinut doliu după ea dintr-un motiv foarte simplu, în afară de faptul că nici ea nu şi-ar fi dorit acest lucru: nu am ţinut doliu pentru că ea nu era de plâns. Şi dacă emoţional mi-era greu, în duhul meu am acceptat că era timpul să meargă acasă.
Astăzi dimineaţa, într-un mod discret, oarecum atipic faţă de personalitatea sa extravertită, a plecat şi tatăl meu.
Nici după el nu am să ţin doliu. Personalitate controversată, cu o voinţă foarte puternică, a avut focul acesta al predicării Evangheliei şi mergea şi acolo unde alţii nu prea se îndemnau să meargă. Şi chiar dacă mulţi nu ştiu a făcut-o cu orice risc în vremuri tulburi. Boteza clandestin pe cei ce nu erau primiţi la botezurile oficiale, datorită condiţiilor politice din anii ’60-’70.
De la el am învăţat tenacitatea şi asumarea riscurilor în slujire.
Chiar dacă sună ciudat pentru urechile celor tineri acum pot spune că sunt orfan şi de tată, chiar dacă am 51 de ani.
Părinţii mei l-au căutat şi slujit pe Dumnezeu aşa cum au ştiut ei şi asta e bine.
Însă în sens profund nu sunt un orfan. Nu sunt orfan pentru că am un Părinte ce nu moare.
A murit Fiul Său întrupat ca eu să capăt un Tată veşnic.
Dor îmi va fi de părinţii mei însă pământul nu e destinaţia finală.
Îmi voi alina dorul de părinţii mei încercând să fiu pentru alţii părinte şi bunic.
Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde.
Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.
1 Tesaloniceni 4:13-14

Am postat pe acest blog în 22 Octombrie Despre părinţi (http://mitrutstiopu.blogspot.com/2009/10/despre-parinti.html)
Nu ştiam că atât de repede voi reveni la această postare.

Acum voi rămâne cu nădejdea şi cu dorul!

Ascultaţi un cântec care vorbeşte atât de sugestiv despre dor.
Cântecul este cântat de Tercer Cielo şi se numeşte Yo Te Extranare.

I will miss you, you can be sure of that
There were so many beautiful and bad moments that we lived together
The details the small things that seemed unimportant
Are this that will invade my mind as I remember you

I wish I could turn back time So that I can see you again,
So that I can embrace you and never let you go
But I understand that your time has come, that God has called you to be at His side
That is the way He wanted it but I never thought it would hurt so much

Don’t cry for me, I am in a place filled with light where peace exists, where there is no evil and I can rest…
Don’t cry for me, it’s so beautiful here, I never imagined it
I want you to be happy and all to go well with you
When your time comes I will be waiting to see you here!

I will miss you, You can be sure of that…
How can one think that life can end in one moment?
Life is dust and it can spread in one moment
You bring nothing in and you take nothing with you
Only what was inside

I wish I could turn back time So that I can see you again,
So that I can embrace you and never let you go
But I understand that your time has come, that God has called you to be at His side
That is the way He wanted it But I never thought it would hurt so much

Don’t cry for me, I am in a place filled with light where peace exists, where there is no evil and I can rest… Don’t cry for me, it’s so beautiful here, I never imagined it
I want you to be happy and all to go well with you
When your time comes I will be waiting to see you here!

Dor de ieri

Viaţa mea se împarte cam aşa: 3/5 trăită în vremurile de dinainte de 1989 şi 2/5 în perioada de după 1989.
Dacă aş lua ca parametru viteza cu care se schimbă acum lucrurile aş spune că e o lume care „aleargă” din ce în ce mai repede.
Înainte de 1989 părea că nu se prea schimbă nimic. În copilăria mea erau doar 2-3 tipuri de bomboane la Alimentara (aşa se numea atunci minimarketul). Nu prea aveam bani pentru ele.
În şcoala generală puteam să cumpăr 3 tipuri de cornuri, dacă le găseam. Câteodată le găseam, dar bani nu găseam.
În timpul liceului eram bucuros dacă reuşeam să cumpăr o carte controversată. Era mai uşor dacă aveai o cunoştinţă la librărie. Eu nu aveam.
În timpul facultăţii aş fi fost bucuros să pot să merg într-o excursie în Ungaria. Mie nu mi s-a aprobat.
După facultate erau 2 ore de televiziune alb-negru cu omagii pentru un singur om şi eventual pentru soţia sa. Eu nu aveam televizor.
Aşa că îmi doream ceea ce nu aveam şi m-am bucurat că s-a schimbat regimul politic.
Pe lângă faptul că am primit ceea ce îmi doream înainte a trebuit să mă înscriu în cursa asta a schimbării şi volens-nolens am tot alergat de atunci.
Am intrat în era IT cu un computer care avea un HDD de 4o Mb şi un RAM de 1 Mb. Da, nu am greşit deloc.
Am început cu DOS şi apoi toate generaţiile de Windows, şi am cam fost contemporan cu companiile software importante.
Am intrat în networking chiar la apariţia Internetului şi am parcurs toţi paşii de la primele încercări de conectare până la Google Wave, de la Web 1.0 până la incipientul Web 3.0.
După toată această goană nebună îmi doresc să mai „gust” trecutul.
Acum realizez că mi-e dor de mobila aceea rustică, de mâncarea tradiţională, de gardurile cu uluci, de stâlpii de telegraf şi de trenurile cu cărbuni, de uliţele paşnice ale satelor de munte şi de fântânile cu cumpănă, de morile de apă şi de batoza care treiera grâul şi de câte şi mai câte.
Amintirea lor îmi aduce senin în inimă şi miros de seară de toamnă petrecută pe banca de la poartă.
Câteodată îmi mai alin dorul cu fotografiile sau stând de vorbă cu oameni în vârstă.

Spiritul Sărbătorii

Şi anul acesta mi-e teamă.
Vine Crăciunul după cum zic unii, sau Sărbătoarea Naşterii Pruncului, după cum zic alţii şi iarăşi vom rătăci pe multe căi în căutarea spiritului sărbătorii.
Fie că e vorba de consumerism reprezentat de prea celebra băutură răcoritoare care anunţă venirea Crăciunului cu bucuriile sale culinare şi bahice, fie că e vorba de fastul religios şi declaraţiile pompoase despre scena idilică de la Bethleem, cam tot aia e.
Primul Crăciun, ca să păstrez convenţia numelui, nu a reprezentat deloc abundenţă ci sărăcie materială. O doză minimă de moderaţie nu ar strica deloc în celebrarea acestui eveniment.
Tot atât de adevărat este şi că idilizarea scenei Bethleemului nu face deloc bine din punct de vedere al percepţiei asupra semnificaţiei sale profunde.
Acolo chiar era un grajd, chiar mirosea a animale, chiar era un loc nepotrivit pentru o naştere.
Şi astea trebuie spuse tocmai pentru a arăta cât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a acceptat ca Fiul Său să îşi înceapă călătoria pe pământul acesta din acest loc atât de umil.
E o vorbă care circulă în mod special în America: „Jesus Is The Reason Of The Season” (Isus este adevăratul motiv al sărbătorii). Sunt perfect de acord cu acest enunţ însă nu doar la nivel declarativ.
Dacă ar fi aşa cifra de vânzări a mall-urilor şi a supermarketurilor din America şi de aiurea nu ar mai fi aşa de mare în Decembrie.
De mulţi ani am hotărât ca de Crăciun şi de Paşte să nu mai fie un festin culinar în casa noastră şi să nu fie momentul în care să ne cumpărăm haine noi.
E nevoie şi de modalităţi practice de a dovedi că Isus este cu adevărat Cel ce are atenţia noastră.
Ce zici, nu de sărăcie, ci de simplitate? Poate nu e o idee chiar atât de rea.

Descarcă The Beauty Od Simplicity (1280 x 720 px.)

Pace pe pământ

Poate că cel mai folosit cuvânt în legătură cu această sărbătoare a Naşterii lui Isus este pacea.
Şi aşa este: Isus a venit să aducă pacea, îngerul şi oastea cerească vestesc pacea, oamenii îşi doresc pacea şi o caută…
Cu toate acestea numai pace nu e. Peste tot e luptă şi frământare şi în cel mai bun caz este câte un armistiţiu. Şi asta e le nivel individual, al familiei, al societăţii, chiar şi al bisericii, nu numai în relaţiile dintre ţări.
Şi într-un anumit sens nu ar trebui să ne mire. Starea normală, naturală, pe un pământ ce a fugit de Dumnezeu este războiul, lupta, nu pacea.
Pacea trebuie căutată, pacea trebuie păstrată, pacea trebuie cultivată, pacea trebuie să fie o stare a minţii, a inimii şi de ce nu chiar a trupului.
Şi de fapt este căutarea după un Isus profund, un Isus care doarme chiar şi în furtună.
Subiectul acesta „mă tot caută” în ultimile zile.
Şi-mi doresc să am inima mai mare decât capul, adică să cunosc pacea mult mai mult decât să ştiu despre pace.
Henry Wadsworth Longfellow (1807-1882) a scris în 1863 un poem ce a devenit mai târziu o colindă cunoscută. Acesta se numeşte I Heard The Bells On Christmas Day (Am auzit clopotele în ziua de Crăciun). Poemul a fost scris în timpul Războiului Civil unde fiul său a pierit ucis. Acest lucru se adăuga pierderii tragice a scumpei sale soţii într-un incendiu plecat de la o lumânare.
Război, vieţi pierdute, pierderi de un fel sau altul; mai poţi avea pace?
Dacă unii pot înseamnă că nu e imposibil.
Cântecul cel mai difuzat anul trecut în această perioadă a fost acesta, de pe albumul Peace On Earth (Pace pe pământ) al grupului Casting Crowns pe textul lui Longfellow:
I heard the bells on Christmas day Their old familiar carols play And mild and sweet their songs repeat Of peace on earth good will to men
And the bells are ringing Like a choir they’re singing In my heart I hear them Peace on earth, good will to men
And in despair I bowed my head There is no peace on earth I said For hate is strong and mocks the song Of peace on earth, good will to men
But the bells are ringing Like a choir singing Does anybody hear them? Peace on earth, good will to men
Then rang the bells more loud and deep God is not dead, nor doth He sleep The wrong shall fail, the right prevail With peace on earth, good will to men
Then ringing singing on its way
The world revolved from night to day A voice, a chime, a chant sublime Of peace on earth, good will to men
And the bells they’re ringing Like a choir they’re singing And with our hearts we’ll hear them
Peace on earth, good will to men
Do you hear the bells they’re ringing? The life the angels singing Open up your heart and hear them Peace on earth, good will to men
Peace on earth, Peace on earth Peace on earth, Good will to men

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES