Timp de 20 de ani nu am vorbit în spaţiul public despre decembrie 1989.
Atunci aveam 31 de ani şi ca marea majoritate a românilor îmi doream o schimbare.
Ascultam Radio Europa Liberă şi aflasem ceea ce se întămplase în celelalte ţări din lagărul socialist.
Ştiam şi de „perstroika” şi „glasnosti” în URSS, schimbări de atitudine politică promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov.
Regimul politic din România era cel mai restrictiv şi nici măcar vizita lui Gorbaciov în România nu schimbase atitudinea conducătorilor români.
Speram că ceva se va schimba într-o formă sau alta.
Chiar şi cedarea puterii de către Nicolae Ceauşescu către fiul său, Nicu Ceauşescu, părea o soluţie în raport cu ceea ce trăiam atunci.
Am trăit şi derularea evenimentelor datorită televizorului. În Caransebeş a murit un om, dar lucrurile s-au liniştit relativ repede.
Mulţi ani am urmărit dezbateri, am citit documente şi am aşteptat să se contureze mai clar ce a fost, pentru că destul de repede am realizat că ceva nu e în regulă.
De ce au murit aşa de mulţi oameni dupa 22 decembrie 1989, raportat la numărul morţilor de dinainte de 22 decembrie?
A fost revoltă populară, a fost revoluţie, a fost lovitură de stat, a fost diversiune, au fost servicii secrete străine implicate?
După 20 de ani părerea mea este că a fost câte ceva din toate.
Nu mi-am propus să învinuiesc pe cineva, ba dimpotrivă cred că e timpul iertării.
Ştiu că aş putea fi acuzat că e uşor să spui aşa ceva când nu ţi-a murit cineva în Revoluţie.
Aşa este, dar nu pot decât să spun că iertarea este o virtute creştină şi nu un moft.
Nu fac o argumentaţie pro-domo pentru că nu am fost un răsfăţat al vechiului regim, ba dimpotrivă.
Nu am fost şi nu sunt nici acum un membru de partid, ci un creştin care chiar crede că iertarea este o binecuvântare.
Dar am scris aceste cuvinte şi pentru alte motive.
Vreau să fac publice câteva lucruri ca o datorie de onoare.
Îmi pare rău că în vâltoarea evenimentelor de atunci, sub imperiul manipulării TV, am simţit că doresc ca Nicolae Ceauşescu să fie executat pentru ca lucrurile să se liniştească şi am simţit o satisfacţie că asta s-a întâmplat.
Apoi mi-a fost aşa de ruşine de mine. Mi-a fost ruşine că am putut să gândesc şi să simt aşa ceva.
Fac public acest lucru ca o necesară smerire publică, nu numai intimă.
De atunci am devenit foarte circumspect faţă de informaţiile ce vin prin mass-media.
Mai am de spus un lucru pe care l-am trăit în noiembrie.
La televizor nu mai priveam că era mereu acelaşi lucru: 2 ore de omagii adresate lui Ceauşescu.
Seara însă ascultam Radiojurnalul care începea la ora 22.
Deschideam radioul cât mai aproape de ora 22 tocmai pentru că de la 21 la 22 era o emisiune omagială.
Într-o seară am deschis radioul cu puţin mai repede.
Ultimele cuvinte dintr-un cântec patriotic ce încheia acel program erau: „Ceauşescu slavă!”
Atunci am zis că s-a sfârşit, gândindu-mă la Irod (Faptele Apostolilor 12:21-23 Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc, şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.)
Şi încă un lucru vă mai spun. Într-o discuţie cu câţiva ucenici de ai mei prin 1989 le spuneam că va veni o libertate aşa de mare că vom avea voie să ne exprimăm credinţa oriunde.
Şi azi mă mir de acea încredinţare ce nu era susţinută de realitatea exterioară.
Am pus însă o întrebare retorică: Vom şti noi credincioşii evanghelici să folosim această libertate?
Răspundeţi voi dacă chiar am ştiut în aceşti 20 de ani!
PS În sens spiritual cred că unii erau liberi înainte de 1989 şi după 1989 au devenit robi. Dar asta e o altă temă.
