Este tot mai evident că ceva nu merge.
Nu merge în viaţa politică şi economică, în domeniul social, şi ce e cel mai îngrijorător în viaţa spirituală.
Până şi Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (CSAT) constată că printre vulnerabilităţile ţării se numără şi scăderea demografică, degradarea coeziunii familiei şi calitatea scăzută a serviciilor educaţionale.
Toţi se plâng de toţi şi toţi se plâng de alţii.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa spirituală.
Adeseori se invocă şi conflictul între generaţii.
Nu contest faptul că într-o anumită măsură acesta există, însă cred că de multe ori e folosit ca o scuză şi de către tineri şi de către bătrâni.
Bătrânii dau vina pe tineri că sunt superficiali şi libertini.
Tinerii dau vina pe bătrâni că sunt plafonaţi şi legalişti.
Care generaţie a fost mai bună: generaţia care prin necredinţă şi-a irosit viaţa în asprimea pustiei, sau generaţia care s-a compromis în abundenţa Canaanului, unde curge lapte şi miere?
Întrebarea e retorică.
Din aceste generaţii au strălucit cei ce au acceptat provocările individuale: Moise pe de o parte şi Iosua şi Caleb, pe de altă parte.
Cu alte cuvinte, într-un anumit sens, tu poţi fi cap de generaţie, patriarh, dacă accepţi provocarea lui Dumnezeu.
Spuneam odată următoarele cuvinte:
Sunt oameni de la care istoria unui neam sau a unei familii se scrie altfel.
Asta depinde de cât de important devine Isus în viaţa acelei persoane.
De fiecare dată când tinerii cu care am lucrat se plângeau de generaţia părinţilor lor, le spuneam că aştept să văd cum vor fi ei când vor ajunge la vârsta părinţilor lor.
Realitatea tristă este că unii dintre ei şi-au depăşit părinţii în cele rele.
Îmi aduc aminte că atunci când eram mic eram desemnat ca şi copilul lui…
Mi-am dorit ca într-o zi să se spună despre tatăl meu că este tatăl lui…
Numai că acest lucru trebuia câştigat.
Îmi mai aduc aminte că mi-am dorit întotdeauna să aduc cinste familiei mele, prietenilor mei, celor pe care îi slujeam, chiar şi colegilor de muncă prin mărturia şi prestaţia mea.
În ce măsură am reuşit acest lucru poate fi spus doar de ei şi mai ales de Dumnezeu.
Cert este că dacă nu doreşti acest lucru el nu vine de la sine.
Anul acesta am fost foarte preocupat de subiectul caracterului creştin. Şi tema taberei de la Plopu de anul acesta este legată de aceasta.
Cred foarte sincer că pot să mă ridic deasupra mediocrităţii şi a formalismului şi poţi şi tu.
Cred foarte sincer că pot influenţa generaţia din care fac parte şi poţi şi tu la fel.
Cred foarte sincer că deşi sunt imperfect şi controversat pot lăsa o urmă adâncă şi pot fi o referinţă pentru azi şi pentru mâine. Şi e valabil şi pentru tine.
De ce e nevoie pentru aceasta?
– să plătesc preţul urmării lui Hristos
– să aleg principialitatea în locul popularităţii
– să decid să-mi investesc viaţa în lucruri de substanţă, nu în artificii
Mi-am adus aminte de un cântec vechi care pune punctul pe i, cântec pe versurile lui Nicolae Labiş, cântat de Anda Călugăreanu.
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci.
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupul să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povara.
Ca un vânt rău, ori ca o insultă,
Întrebarea prin rânduri trecu,
Ascultă, ascultă, ascultă, ascultă,
Noi nu, niciodata, noi nu!
Noi nu, niciodată, noi nu, niciodată,
Noi nu!
