Cuvânt, vorbă, vorbărie

0
98

Niciodată nu au existat mai multe posibilităţi de a transmite şi a înregistra mesaje ca acum.
Oamenii vorbesc şi scriu, compilează mesaje, concurează în a-şi promova mesajele folosind diverse mijloace, mai mult sau mai puţin legitime.
Există impresia că volumul sau intensitatea, sau „culoarea” contează.
Cu alte cuvinte cine vorbeşte mai mult, sau mai tare, sau mai pigmentat transmite mai mult.
Realitatea evidentă este că nici pe departe nu este aşa.
Oamenii au dezvoltat arta sporovăielii cu poleială de înţelepciune atât de mult încât pot induce în eroare.

Este vreo diferenţă între a vorbi/a scrie şi a comunica?
Vorbirea şi/sau scrisul înseamnă automat şi comunicare?
Bine ar fi dacă ar fi aşa.

Ce observăm?
– Foarte mulţi vorbesc şi foarte puţini ascultă.
– Foarte des se vorbeşte şi foarte rar se tace.
– Foarte uşor se aventurează oamenii în a se pronunţa şi foarte greu se abţin de la a emite păreri.
– Monoloage în avalanşă şi arareori dialoguri.
E o tiranie a părerilor absolute din partea deţinătorilor adevărurilor absolute.

Şi atunci ce mai sunt cuvintele?
Sunt ele suport pentru comunicare sau mijloace pentru disimulare?

Adeseori am revenit la o temă numită „Cuvânt, vorbă, vorbărie”.
Am tratat această temă în diferite ocazii, cum ar fi lucrarea de tineret, tabere, emisiuni de radio.

Am să postez un scurt fragment dintr-o emisiune de radio, din introducerea la 3 emisiuni legate de această temă.
Nu mă judecaţi aspru pentru că emisiunea era în direct, fără script.
Era ca o discuţie cu ascultătorii mei.

 

În 1963 Paul Simon a compus un cântec pe care l-a numit The Sound of Silence, şi pe care l-a interpretat împreună cu Art Garfunkel.
Cântecul acesta are un text extraordinar.
Mulţi au încercat să explice exhaustiv cuvintele cântecului, însă Paul Simon spunea că mesajul cântecului reflectă lipsa de comunicare din societate.

Iată cuvintele cântecului:
Hello darkness, my old friend,
I’ve come to talk with you again,
Because a vision softly creeping,
Left its seeds while I was sleeping,
And the vision that was planted in my brain
Still remains
Within the sound of silence.

In restless dreams I walked alone
Narrow streets of cobblestone,
‘Neath the halo of a street lamp,
I turned my collar to the cold and damp
When my eyes were stabbed by the flash of a neon light
That split the night
And touched the sound of silence.

And in the naked light I saw
Ten thousand people, maybe more.
People talking without speaking,
People hearing without listening,
People writing songs that voices never share
And no one dared
Disturb the sound of silence.

„Fools” said I, „You do not know
Silence like a cancer grows.
Hear my words that I might teach you,
Take my arms that I might reach you.”
But my words like silent raindrops fell,
And echoed
In the wells of silence.

And the people bowed and prayed
To the neon god they made.
And the sign flashed out its warning,
In the words that it was forming.
And the sign said, the words of the prophets are written on the subway walls
And tenement halls.
And whisper’d in the sounds of silence.”