Acum îmi aduc aminte de evenimente din viaţa tatălui meu, povestite de mama mea, de el însuşi sau văzute de mine.
În aceste zile am să povestesc câteva nu pentru a-i aduce un omagiu pentru că nu are nevoie de aşa ceva.
Pur şi simplu îmi doresc să spun câteva lucruri ce eventual ne pot folosi.
Tatăl meu voise să devină ofiţer.
Era cel de al cincilea copil într-o familie cu şapte copii, o famile foarte săracă, însă cu o mare bogăţie: o mamă care era vestită pentru iubirea ei pentru Dumnezeu.
Aşa că a mers la şcoala de ofiţeri şi a fost admis pentru că avea multe calităţi care îl recomandau: era foarte sănătos şi cu un fizic suplu, inteligent şi cu darul vorbirii şi foarte obişnuit cu munca în toate formele sale, incluzînd capacitatea de a îndura multe vicisitudini.
După ce a fost acceptat prestaţia sa a fost repede remarcată la toate capitolele.
A avut însă o singură problemă.
A „uitat” să ascundă că e pocăit.
Îşi dorea atât de tare să devină ofiţer, însă nu voia să îşi vândă credinţa nici măcar prin tăcere.
Unul dintre comandanţii săi era din ce în ce mai deranjat de acest lucru. Nu uitaţi că asta se întâmpla aproximativ în anul 1950.
Pentru că ameninţările la adresa sa nu au dat rezultate, acest comandat, foarte înverşunat împotriva sa, şi-a atins scopul într-un mod josnic.
Cei ce aţi făcut armata înainte de 1989 ştiţi cum se prepara hrana. În fiecare zi un pluton era de serviciu la bucătărie şi făcea muncile necalificate: curăţau cartofii, legumele, tăiau conserve dacă era cazul, spălau vesela…
Pentru că într-o unitate militară era nevoie de multă hrană, carofii şi legumele erau aduse afară pe o platformă de beton, iar soldaţii de serviciu înconjurau acea grămadă şi le curăţau şi spălau până la terminare.
Tatăl meu a trecut pe acolo şi a luat un morcov din grămadă, a mers la cişmeaua din apropiere, l-a spălat şi apoi a început să îl mănânce.
Am fost în armată şi pot să vă spun că asta se întâmpla des.
Pentru acest lucru tatăl meu a fost trimis în Tribunalul Militar, sub acuzaţii foarte grave. În acei ani orice se putea întâmpla.
A făcut însă Dumnezeul nostru ca acolo să-i fie dat un avocat din oficiu care l-a apărat.
Acesta a reuşit să îl absolve de acele acuzaţii dar sentinţa prevedea ca să fie scos din şcoala de ofiţeri şi trimis la serviciul militar regulat unde a stat cam 4 ani.
În afară de necazurile pe nedrept suferite şi de un vis năruit, tatăl meu a înţeles că nu acolo era locul lui. Ştia Domnul mai bine ce are în plan cu el.
Acum e istorie, însă în această istorie văd suveranitatea lui Dumnezu.
