Arhiva pentru categoria ‘Meditaţii’

Lacrimi şi balsam

Ne-a dat Dumnezeu daruri ce par poveri.
Aşa e şi cu lacrimile. Ne dorim să nu vărsăm lacrimi niciodată, văzându-le ca un semn al răului şi al pedepsei.
Dacă am sta puţin şi am cugeta la aceasta am realiza cât bine ne fac ele câteodată.
De ce plâng oamenii, dacă plâng? (mai mult…)

Isus, ce nume minunat!

Am primit un scurt mesaj de la Rebeca, o „nepoţică” tare dragă de-a mea.
Iată ce spune ea:
„uica, poate vreţi să vă uitaţi la filmuleţul acesta… L-am văzut de câţiva ani în Austria şi chiar de atunci îmi înmoaie inima. L-am redescoperit în seara asta. Sunt aşa frumoase cuvintele cântarii. Mă întrebam dacă nu e tradusă cumva în româna, deşi mă îndoiesc.” (mai mult…)

Gramatică spirituală

Declinarea pronumelui personal în limba română este:
Persoana I: Eu
Persoana a II-a: Tu
Persoana a III-a: El

Într-o gramatică „spirituală” ordinea ar fi: El, Tu, Eu

Iată un exemplu:
El este Domnul
Tu eşti aproapele meu
Eu sunt un rob netrebnic

Notă: Nu îmi aduc aminte unde am auzit prima dată această idee.

Oglinda

Câteodată este bine să ne oprim şi să ne gândim la noi înşine, să analizăm ceea ce suntem, ceea ce facem, ce iubim şi ce urâm, în ce ne investim sau ne risipim viaţa, care ar fi lucrurile pe care le-am face altfel dacă am avea a doua şansă…
Multe ni se par neimportante, ca mai apoi să vedem că, nu numai că nu au fost neimportante, ci determinante pentru mersul ulterior al vieţii noastre, pe un palier sau altul.
În ce măsură lucrurile pe care le iubesc, sau le urăsc, sunt cauze sau efecte ale formării mele?
Poate părea doar o întrebare cu iz filozofic, dar realitatea arată că viaţa este ca un şirag de mărgele sau ca un lanţ format din zale, toate importante.
Înţelept nu este cel ce goneşte cel mai tare întro direcţie, ci cel ce are o ţintă, un ritm şi puncte de control.
Cu harta într-o mâna (ce ar trebui să fac) şi cu busola în cealaltă (cum ar trebui să fac) merg înspre ţintă, fără să neglijez detaliile.
Cei ce au văzut un macaz de tren ştiu că două linii se despart cu milimetrii la început, ca mai apoi să ajungă la destinaţii atât de diferite.
Am obişnuit ca măcar odată sau de două ori pe an să stau şi să privesc cu atenţie şi îndelung în oglindă, o oglindă care nu deformează şi nu arată ceea ce mi-ar plăcea mie să arate, cum sunt unele oglinzi, sau vreuna pe care să o pot „îmbuna” pentru ca să reflecte ceva ce mă satisface.
Există o frenezie a analizării altora; ce scriu sau vorbesc, ce făptuiesc, chiar şi ce gândesc.
Am fost adeseori mirat să văd că sunt oameni care ştiu, înaintea mea, ce e în mintea mea.
Oamenii pun gânduri în mintea mea, cuvinte în gura mea şi îmi atribuie fapte la care nici măcar nu m-am gândit.
E treaba lor şi-i iubesc chiar şi aşa.
Preocuparea mea este, şi trebuie să fie permanent, cum arăt în această oglindă care nu minte.
Aceste momente de autoanaliză profundă pot fi legate de anumite momente semnificative, cum ar fi trecerea într-un an nou, aniversarea zilei de naştere, o anumită sărbătoare semnificativă, sau ar trebui provocate.
Motivaţia e simplă. Mergând în această călătorie la întâmplare pericolul este irosirea, ca să nu spun chiar rătăcirea.
Şi ajunge atât?
Cu siguranţă că nu ajunge. Oglinda îţi arată o realitate brută. Şi dacă eşti sincer vei trage nişte concluzii. Concluziile astea îţi spun care sunt corecturile necesare.
Dacă ai voinţa să îndrepţi lucrurile Îi spui asta lui Dumnezeu.
Şi Îi mai spui ceva, că accepţi să plăteşti preţul schimbării.
Şi ca lucrurile să fie clare, faci un legământ cu El în sensul acesta.
Tot procesul e necesar. Şi vă rog să mă credeţi că de multe ori doare cumplit.
Orgoliul tău este prima barieră. E greu să accepţi că ai greşit.
Deciziile pe care trebuie să le iei pot fi dureroase. Te pot pune într-o lumină nefavorabilă în faţa oamenilor.
Preţul ce se cere plătit e o altă barieră.
Merită?
Eu spun că merită. Dar nu mă crede pe cuvânt. Încearcă!

Fascinat

Da, fiind de mic copil o fire meditativă, am preferat să privesc, să mă minunez şi să mă las surprins de toată frumuseţea lui Dumnezeu „risipită” în tot Universul.
Mă fascinează frumuseţeea naturii, în toate formele sale, de la maiestatea muntelui, cu liniştea sa ce spune atât de multe lucruri, până la întinderea mării, cu freamătul său rostitor de poezie.
Deschiderea largă a unei văi şi îngustimea unui canion, croit de o apă tenace, îmi produc bucurii ce nu pot fi spuse în cuvinte.
Fenomenele extreme, deşi înfricoşătoare, mă pun în uimire şi îmi canalizează gândirea, dar şi admiraţia, înspre Dumnezeu.
Dar şi varietatea florilor, a copacilor şi a gâzelor mă fascinează.
Sunt fascinat de complexitatea corpului uman şi am o admiraţie deosebită faţă de gingăşia copiilor.
Privesc cerul noaptea cu mare plăcere, dar şi cu conştienţa infinităţii Universului.
Ce fel de Dumnezeu este acesta care le-a creat pe toate şi le ţine pe toate, dar în acelaşi timp este Tatăl meu?

Siguranţa

Siguranţa este unul dintre cuvintele dragi omului. Numai că el asociază acestui cuvânt în general sensuri pământene.
Siguranţa veşnică ar trebui să fie prioritatea noastră.
Mi-am adus aminte de cele cinci siguranţe pe care le învăţam în cursurile de la Navigatorii:
1. Siguranţa mântuirii – 1 Ioan 5:11-12
Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său.
Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”
2. Siguranţa rugăciunii ascultate – Ioan 16:24
Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
3. Siguranţa biruinţei – 1 Corinteni 10:13
Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
4. Siguranţa iertării – 1 Ioan 1:9
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.
5. Siguranţa călăuzirii – Proverbe 3:5-6
Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!
Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.

Câteodată ne mai scutură puţin Dumnezeu şi ne pune în situaţii în care realizăm că nu poate fi siguranţă fără Dumnezeu.
Un scurt clip video ne arată o fărâmă din puterea lui Dumnezeu şi nebunia siguranţei fără Dumnezeu.

Motivaţii

Printre atât de multe alte sensuri, evenimentele acestei zile din Săptămâna Mare ne pot vorbi şi despre motivaţii, mai slabe sau mai puternice, în urmarea lui Hristos.
Adevărata noastră faţă este arătată în vremuri de criză. Însuşi Dumnezeu îngăduie încercarea credinţei noastre ca un examen după o perioadă de pregătire.
După tradiţie, ziua de vineri, numită şi Vinerea Neagră, este momentul răstignirii Domnului Isus. Doar cu o zi în urmă Scriptura spune că „i-a iubit până la capăt” pe ucenici. Dar ucenicii?
Sita a început de mult să cearnă. Mulţi oameni l-au urmat pe Isus având diferite motivaţii.
Sunt multe pentru a face ceva sau a urma pe cineva.
Teama, interesul, respectul, admiraţia, şi iubirea sunt câteva motivaţii fundamentale.
Unii l-au urmat din interes.Era bine să fii cu cineva care îţi dă de mîncare şi te vindecă când ai nevoie.
Ioan confruntă pe cei ce voiau să se boteze de frică, întrebându-i aspru „cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?”
Au fost unii care l-au respectat pe Isus ca un mare Învăţător.
Petru a fost probabil cel mai mare admirator al Său.
Unul singur şi-a bazat relaţia cu Isus pe iubire.
De ce e aşa de importantă motivaţia?
Vă rog să priviţi cum de la începutul lucrării, până la Golgota, Isus a tot fost părăsit de oameni.
Unii au renunţat repede la urmarea lui Isus, alţii l-au urmat până în Ghetsimani, doi chiar până în curtea Marelui Preot.
Singura motivaţie ce a fost suficient de puternică pentru a-l duce pe cineva până la Golgota a fost iubirea.
Este motivaţia supremă. Datorită acesteia a mers şi Isus până la capăt.
Nu e de mirare că tripla întrebare adresată lui Petru după înviere a fost legată de iubire şi de nimic altceva.
În fiecare an comemorarea răstignirii ne pune în faţa acestui examen: de ce Îl urmez pe Isus? Ce mă motivează? Ce mă împinge înainte?
Numai Iubirea merge până la capăt!

… nici de frica iadului, nici de dragul raiului, ci de dragul Celui ce m-a iubit până dincolo de moarte.
Motivaţie

Memento mori

Versetul zilei pe blogul meu este: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalm 90:12)

E o rugăciune înspre înţelepciune, ce ar trebui să fie permanent prezentă în rugăciunile noastre, scrise şi rostite.
Este o rugăciune a unui om care de orice ar putea fi bănuit, dar nu de lipsă de înţelepciune omenească.
O rugăciune a unui om care a fost educat într-una dintre culturile remarcabile ale istoriei, în aşa zisa şcoală a pustiei, dar şi în conducerea unui popor complicat.
Dar se pare că „numărarea zilelor” are de a face cu sensuri mai adânci, dincolo de rigoarea unui om disciplinat, care respectă strict un program.
Când mă pregăteam să scriu aceste cuvinte mi-au venit în minte aceste cuvinte pe care le-am scris imediat în Gând rostit: „Ştii să trăieşti de-abia când ai învăţat să mori!”
Avem părerea aceasta că viaţa ne stă în faţă generoasă şi că discuţia despre moarte este rezervată celor trecuţi de o anumită vârstă.
Fiind odată într-o excursie, cu familia, am trecut pe lângă un sat. La marginea acestuia, pe un deal, dominând toată zona, era o mică pădurice de brad. M-a intrigat faptul că brazii erau destul de geometric aranjaţi.
Când am ajuns acolo am văzut că era un cimitir al etnicilor germani, pentru că satul fusese locuit de şvabi.
Vizitând acel cimitir, în care ordinea era ca la nemţi, am ajuns într-un sector separat, la o margine a cimitirului.
Cu deformaţia profesională de inginer, mă uitam la data morţii şi la data naşterii şi automat făceam diferenţa. Am realizat că era sectorul copiilor. Toţi avuseseră maxim 12 ani când au murit.
O altă atitudine ciudată este dată de galopul nostru în a face cât mai multe lucruri.
Numărarea zilelor are de a face mai mult cu valorificarea calitativă decât cantitativă a timpului. Dacă am înţelege asta tot timpul, poate că meditaţia creştină (cugetarea) nu ar mai fi cenuşăreasa disciplinelor spirituale, spre exemplu.
La fel, am face ordine în sistemul nostru de valori şi în priorităţile noastre, ne-am analiza motivaţiile şi atitudinile, ne-am vindeca relaţiile, am trăi pentru veşnicie, nu pentru vremelnicie.
În 18 februarie am postat câteva versuri de pocăinţă, dar şi de schimbare de atitudine ale lui Vasile Voiculescu, care scria poezia Păstor rău. Citiţi-le că merită.

Cifre triste

În fiecare zi 45.000 de copii devin orfani.
Sunt peste 143 milioane de orfani pe glob.
În Africa 11,9 % dintre copii sunt orfani.

Exodul 22:22  Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan.
Iacov 1:27  Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.

Vine, vine primăvara!

A cunoaşte-nseamnă iarnă,
A iubi e primăvară.
Lucian Blaga – Primăvara

Ne bate primăvara-n inimi
Să-i deschidem!
Vasile Voiculescu
Sonetele unei iubiri
CLXVIII

Îmi aduc aminte de acest mic cântecel pe care îl ştiu din copilărie. Mărturisesc că nu am fost niciodată împătimit după iarnă. Mi-a plăcut iarna mai degrabă privită pe fereastră. Are o poezie a ei şi un simbolism evident. Iarna simbolizează puritatea, liniştea, domolirea patimilor.
Şi tot atât de adevărat este că iarna simbolizează şi moartea, îngheţul relaţiilor, indiferenţa.
Anotimpurile mele favorite sunt primăvara (târzie) şi toamna (timpurie). Nu mă supără nici vara, ca un iubitor de căldură ce sunt.
De aceea când iarna începe să fie biruită de primăvară, în această luptă ciclică, mă gândesc la simbolismul primăverii.
Primăvara înseamnă înnoire, însufleţire, revitalizare, viaţă abundentă.
Se spune că cu o floare nu se face primăvară. E adevărat, dar cu o floare începe primăvara.
Copil fiind aveam un calendar interior şi ştiam cînd apar ghioceii, toporaşii, viorelele. Mergeam să culegem aceste flori cu bucuria schimbării.
Floricelele acestea firave, dar curajoase, se luptau cu ultimele petice de zăpadă şi îndrăzneau să le înfrunte: o lecţie frumoasă.
Mângâierea soarelui de primăvară, adierea călduţă a vântului de primăvară, vânzoleala insectelor, vigoarea mugurilor şi a primelor frunze, sunt minuni pe care nu poţi să nu le admiri. Şi dacă eşti cinstit nu poţi să nu admiri Viaţa, pe Cel ce a creat fiecare lucruşor.
Şi aşa cum a creat şi însufleţeşte viaţa biologică, tot aşa El a dat şi viaţa spirituală şi o revitalizează.
La înnoirea spirituală mă gîndesc primăvara. Până la urmă ăsta şi este folosul unui om. Natura va trece şi frumuseţea ei va fi înlocuită cu frumuseţea unui Paradis regăsit.
Viaţa din Dumnezeu este garanţia veşniciei.
Vezi:
Vine, vine primăvara 1
Vine, vine primăvara 2

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES