Arhiva pentru categoria ‘Personal’

2010

La mulţi ani şi-o veşnicie vă doresc!

La mulţi ani… denşi!

Pentru că se apropie sfârşitul anului 2009 şi în scurt timp vom spune că suntem în anul 2010, m-aş bucura ca cei ce vizitaţi câteodată acest blog să lăsaţi la comentarii câteva cuvinte:
a) o impresie despre 2009 sau o experienţă din acelaşi an
b) un gând pentru 2010 (o speranţă, o aspiraţie, un vis…)

Dacă aveţi şi altceva de spus sunteţi liberi s-o faceţi!
Dacă nu vă ajunge spaţiul trimiteţi-mi un articol întreg şi îl voi publica pe acest blog, menţionând şi autorul!

Cu multă dragoste,
Mitruţ Ştiopu
(Harmony)

Vă mulţumesc!

Aş vrea să vă mulţumesc tuturor celor ce aţi fost alături de mine şi care aţi trimis mesaje calde cu ocazia pierderii tatălui meu!
Am primit mesaje pe blog, pe Facebook, prin mail sau messenger, prin SMS sau direct de la cei ce au fost în Caransebeş.
Din toată inima şi deloc protocolar vreau să vă doresc binecuvântare pentru inima voastră caldă!
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă răsplătească aşa cum numai El ştie şi poate!

Cu dragoste,
Mitruţ Ştiopu

Cu Evanghelia

Închei astăzi postările legate de tatăl meu, astăzi când verdictul lui Dumnezeu se împlineşte şi în cazul lui: ţărâna se întoarce în ţărână.
Dacă ar fi să sintetizez viaţa lui în câteva cuvinte aş spune aşa:
– în domeniul material nu am văzut mulţi oameni care să muncească mai mult decât el
Câteodată îl criticam spunându-i că adeseori munceşte prea mult şi chiar fără rost.
Nu putea să stea şi muncea în diverse domenii. A fost tâmplar, cizmar, miner, stupar, agricultor, zidar, macaragiu şi câte şi mai câte. Nu-i era frică să încerce ceva.
– în domeniul spiritual vestirea Evangheliei şi ceea ce era legat de ea erau ca un foc pentru el
Cutreiera toată zona şi chiar făcea ce spune Evanghelia în Marea Însărcinare.
Predica, învăţa şi boteza.
Pentru asta toată viaţa a avut grijă să aibă o bicicletă şi o motoretă. Până când nu l-a lovit această boală ce nu iartă era tot plecat duminica în diverse locuri.
Avea şi darul de a cânta, chiar şi de a versifica, ceea ce producea bucurie în locurile în care mergea, multe neglijate de marii predicatori. Mi-a plăcut la el că predica şi la mulţi şi la o mână de femei bătrâne, la pocăiţi dar şi la nepocăiţi.
În multe registre actuale ale bisericilor sunt oameni care au fost botezaţi de el pe vremea când lucrul acesta era periculos.
Odată l-a întâlnit un frate păstor, fratele Ionică Muroni, şi l-a întrebat dacă mai practică meseria lui Filip. La răspunsul afirmativ al tatălui meu, fratele păstor l-a trimis într-o localitate unde clandestin a oficiat un botez.
Aveam cam 6-7 ani şi mergeam cu familia şi un grup de fraţi către un sat de munte la o biserică greu accesibilă. Drumul mergea în susul apei şi apoi urca spre munte.
La un moment dat am observat că tatăl meu, împreună cu câteva persoane, rămâne în urmă.
Am întrebat-o pe mama mea de ce tatăl meu rămâne în urmă. Mama mi-a dat un răspuns evaziv din care am înţeles totuşi că are ceva de făcut.
Mai târziu am înţeles că rămăsese în urmă ca să boteze câteva persoane.
Puteţi spune şi ce dacă?
Pentru aşa ceva făceai puşcărie dacă se afla. Nu i-a păsat şi bine a făcut!

Ce vrem noi şi ce vrea El

Acum îmi aduc aminte de evenimente din viaţa tatălui meu, povestite de mama mea, de el însuşi sau văzute de mine.
În aceste zile am să povestesc câteva nu pentru a-i aduce un omagiu pentru că nu are nevoie de aşa ceva.
Pur şi simplu îmi doresc să spun câteva lucruri ce eventual ne pot folosi.
Tatăl meu voise să devină ofiţer. Era cel de al cincilea copil într-o familie cu şapte copii, o famile foarte săracă, însă cu o mare bogăţie: o mamă care era vestită pentru iubirea ei pentru Dumnezeu.
Aşa că a mers la şcoala de ofiţeri şi a fost admis pentru că avea multe calităţi care îl recomandau: era foarte sănătos şi cu un fizic suplu, inteligent şi cu darul vorbirii şi foarte obişnuit cu munca în toate formele sale, incluzînd capacitatea de a îndura multe vicisitudini.
După ce a fost acceptat prestaţia sa a fost repede remarcată la toate capitolele.
A avut însă o singură problemă. A „uitat” să ascundă că e pocăit. Îşi dorea atât de tare să devină ofiţer, însă nu voia să îşi vândă credinţa nici măcar prin tăcere.
Unul dintre comandanţii săi era din ce în ce mai deranjat de acest lucru. Nu uitaţi că asta se întâmpla aproximativ în anul 1950.
Pentru că ameninţările la adresa sa nu au dat rezultate, acest comandat, foarte înverşunat împotriva sa, şi-a atins scopul într-un mod josnic.
Cei ce aţi făcut armata înainte de 1989 ştiţi cum se prepara hrana. În fiecare zi un pluton era de serviciu la bucătărie şi făcea muncile necalificate: curăţau cartofii, legumele, tăiau conserve dacă era cazul, spălau vesela…
Pentru că într-o unitate militară era nevoie de multă hrană, carofii şi legumele erau aduse afară pe o platformă de beton, iar soldaţii de serviciu înconjurau acea grămadă şi le curăţau şi spălau până la terminare.
Tatăl meu a trecut pe acolo şi a luat un morcov din grămadă, a mers la cişmeaua din apropiere, l-a spălat şi apoi a început să îl mănânce.
Am fost în armată şi pot să vă spun că asta se întâmpla des.
Pentru acest lucru tatăl meu a fost trimis în Tribunalul Militar, sub acuzaţii foarte grave. În acei ani orice se putea întâmpla.
A făcut însă Dumnezeul nostru ca acolo să-i fie dat un avocat din oficiu care l-a apărat.
Acesta a reuşit să îl absolve de acele acuzaţii dar sentinţa prevedea ca să fie scos din şcoala de ofiţeri şi trimis la serviciul militar regulat unde a stat cam 4 ani.
În afară de necazurile pe nedrept suferite şi de un vis năruit tatăl meu a înţeles că nu acolo era locul lui. Ştia Domnul mai bine ce are în plan cu el.
Acum e istorie, însă în această istorie văd suveranitatea lui Dumnezu.

Din nou despre părinţi şi despre Părinte

Mi-e greu să scriu aceste cuvinte dar ştiu că trebuie să le scriu.
Acum 6 ani de zile mi-am pierdut în aceeaşi zi mama, mentorul şi un prieten foarte bun, toate întruchipate de aceeaşi persoană. La 45 de ani rămâneam orfan de mamă. Şi vă rog să mă credeţi că doare mai tare decât vă puteţi imagina. Şi astăzi mai plâng câteodată după ea. Încerc să o fac în ascuns. Plâng nu cu disperare, sau lipsit de nădejde, ci pentru că mi-e dor de spiritul şi înţelepciunea ei.
Nu am ţinut doliu după ea dintr-un motiv foarte simplu, în afară de faptul că nici ea nu şi-ar fi dorit acest lucru: nu am ţinut doliu pentru că ea nu era de plâns. Şi dacă emoţional mi-era greu, în duhul meu am acceptat că era timpul să meargă acasă.
Astăzi dimineaţa, într-un mod discret, oarecum atipic faţă de personalitatea sa extravertită, a plecat şi tatăl meu.
Nici după el nu am să ţin doliu. Personalitate controversată, cu o voinţă foarte puternică, a avut focul acesta al predicării Evangheliei şi mergea şi acolo unde alţii nu prea se îndemnau să meargă. Şi chiar dacă mulţi nu ştiu a făcut-o cu orice risc în vremuri tulburi. Boteza clandestin pe cei ce nu erau primiţi la botezurile oficiale, datorită condiţiilor politice din anii ’60-’70.
De la el am învăţat tenacitatea şi asumarea riscurilor în slujire.
Chiar dacă sună ciudat pentru urechile celor tineri acum pot spune că sunt orfan şi de tată, chiar dacă am 51 de ani.
Părinţii mei l-au căutat şi slujit pe Dumnezeu aşa cum au ştiut ei şi asta e bine.
Însă în sens profund nu sunt un orfan. Nu sunt orfan pentru că am un Părinte ce nu moare.
A murit Fiul Său întrupat ca eu să capăt un Tată veşnic.
Dor îmi va fi de părinţii mei însă pământul nu e destinaţia finală.
Îmi voi alina dorul de părinţii mei încercând să fiu pentru alţii părinte şi bunic.
Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde.
Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.
1 Tesaloniceni 4:13-14

Am postat pe acest blog în 22 Octombrie Despre părinţi (http://mitrutstiopu.blogspot.com/2009/10/despre-parinti.html)
Nu ştiam că atât de repede voi reveni la această postare.

Acum voi rămâne cu nădejdea şi cu dorul!

Ascultaţi un cântec care vorbeşte atât de sugestiv despre dor.
Cântecul este cântat de Tercer Cielo şi se numeşte Yo Te Extranare.

I will miss you, you can be sure of that
There were so many beautiful and bad moments that we lived together
The details the small things that seemed unimportant
Are this that will invade my mind as I remember you

I wish I could turn back time So that I can see you again,
So that I can embrace you and never let you go
But I understand that your time has come, that God has called you to be at His side
That is the way He wanted it but I never thought it would hurt so much

Don’t cry for me, I am in a place filled with light where peace exists, where there is no evil and I can rest…
Don’t cry for me, it’s so beautiful here, I never imagined it
I want you to be happy and all to go well with you
When your time comes I will be waiting to see you here!

I will miss you, You can be sure of that…
How can one think that life can end in one moment?
Life is dust and it can spread in one moment
You bring nothing in and you take nothing with you
Only what was inside

I wish I could turn back time So that I can see you again,
So that I can embrace you and never let you go
But I understand that your time has come, that God has called you to be at His side
That is the way He wanted it But I never thought it would hurt so much

Don’t cry for me, I am in a place filled with light where peace exists, where there is no evil and I can rest… Don’t cry for me, it’s so beautiful here, I never imagined it
I want you to be happy and all to go well with you
When your time comes I will be waiting to see you here!

Unde mai scriu?

Din punct de vedere al raportului cu „literele”, adică cu scrisul, cred că viaţa mea a fost o alternanţă de perioade foarte variate.
Am început să citesc cam de pe la 5 ani, pentru că „furam” meşteşugul de la fratele meu, cu doi mai mare ca mine, cu care se străduia mama să îl înveţe cititul. Abecedarul m-a fascinat şi a fost dragoste la prima vedere.
Poate veţi râde dacă vă spun că datorez mult în acest sens ziarului Scânteia.
Scânteia era organul de presă al Partidului Comunist din România. Fie că erai membru de partid, fie că nu erai, dacă erai muncitor te procopseai cu un abonament la acest ziar.
Tatăl meu era miner şi venea acasă cu ziarul. Era bun şi el în acea perioadă chiar şi pentru noi. Aveam cu ce împacheta ceva sau cu ce aprinde focul. Mi-e greu să spun dar mai era folosit şi în loc de hârtie igienică de care România nu ştia nimic în anii ’60.
Tot ziarul era plin cu articole de propagandă, însă erau şi două rubrici acceptabile. Le văd şi acum. Fiecare era o coloană îngustă pe toată înălţimea ziarului.
Prima era pe pagina a doua şi se numea Fapt divers, iar cealaltă era pe ultima pagină, numindu-se De pretutindeni.
Tatăl meu venea acasă pe la ora 5 după-amiaza, călătorind de la Ruschiţa la Rusca Montană cu ceea ce noi numeam trenul mic, în alte părţi numit Mocăniţă.
Era un tren care circula pe o linie îngustă şi se legăna ca o raţă pe linie, iar viteza lui nu era deloc spectaculoasă.
Când ajungea acasă tatăl meu era obosit şi după ce se spăla în lighean şi apoi mânca se întindea pe pat. Era bucuria lui şi a mea să îmi dea ziarul să îi citesc din cele două rubrici. O făceam cu mare bucurie şi convingere, deşi tatăl meu adormea foarte repede.
De aici încolo am citit cu o fervoare incredibilă, ziua şi noaptea.
Am citit şi la lampa cu petrol, la lumânare, inclusiv la lumina lanternei, chiar dacă bateriile erau scumpe.
În anii adolescenţei şi ai tinereţii timpurii am cochetat cu scrisul, ceea ce mi-a adus şi premii şi o anumită recunoaştere. Se părea că Filologia va fi direcţia în care voi amerge, însă Construcţiile au fost soluţia lui Dumnezeu. Nu-mi pare rău. Dumnezeu nu greşeşte niciodată.
Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc la scris la modul serios, dar parcă întotdeauna erau alte proiecte mai presante.
Am două proiecte care îmi stau pe inimă, din care unul este deja cunoscut ca intenţie. E vorba de Istoria Plopu. Pe celălalt nu doresc încă să îl dezvăluiesc.
Acum îmi fac reacomodarea pe bloguri.
Unde mai scriu în afară de Jurnalul lui Mitruţ, de site-ul şi de blogul Plopu?
Am deschis două bloguri, care deocamdată „fac primii paşi”:
Gând rostit – „gânduri ce te pun pe gânduri”
Imagini de poveste – „imagini care au o poveste; imagini care sugerează o poveste”
Ocazional mai public în Viaţa veşnică

Ce urmează?

În ce direcţie mă va duce Domnul în perioada viitoare, în ceea ce priveşte slujirea?
Nu e curiozitate ieftină, ci necesitate absolută!

Vas de lut

„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7)

Vă rog să vă rugaţi şi pentru sănătatea mea!
Nu sunt foarte prieten cu anotimpul rece.
Vă mulţumesc!

La multi ani Gabi!

Acum trei ani scriam pe blog într-o ocazie similară.
Atunci îl sărbătoream pe Gabi cu ocazia împlinirii vârstei de 18 ani.
Această vârstă reprezintă în România majoratul unei persoane.
În alte ţări majoratul se sărbătoreşte la vârsta de 21 de ani.
Ce e sigur acum este că Gabi nu mai este nici copil, nici adolescent.
El e acum în faţa a trei decizii fundamentale ale vieţii sale:
– relaţia cu Dumnezeu
– întemeierea unei familii
– cariera profesională
De departe însă cea mai importantă decizie este prima şi această primă decizie afectează şi celelalte decizii şi domenii ale vieţii sale.
Noi ne rugăm pentru el şi credem că într-o zi va spune din toata inima sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
A crescut în mediu creştin şi ştie foarte multe despre Dumnezeu. Acum aşteptăm întâlnirea lui cu Domnul Isus Hristos, Cel ce transformă vieţi!

Noi, famila ta, îi dorim multă binecuvântare!
Dragostea noastră faţă de tine este necondiţionată.

Te iubim Gabi şi îţi dorim o viaţă plină de împliniri!

Îţi dedicăm această melodie: Bryan Duncan – Turnin’ <–(click)
(Lord above, I’m selfish born and bred And everything I had to give I kept instead I believe those days are over now ‘Cause here I am turnin’ myself in Show me how
Turnin’ to You, I’m turnin’ Turnin’ to give myself away Turnin’ to You, I’m turnin’ Turnin’ to give myself away)

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES