Arhiva pentru categoria ‘Personal’

Nostalgie

Un lucru bun pe care îl aduce trecerea timpului în viaţa unor persoane este reaşezarea sistemului de valori.
Multe lucruri, pe care le crezi importante la un anumit moment dat, pălesc în evaluare odată cu trecerea timpului.
Alte lucruri, cărora nu le-ai dat importanţă la o anumită vârstă, încep să-şi arate valoarea după ce ai o anumită detaşare temporală.
Asta este bine şi e dovadă de înţelepciune câştigată. Cu toate acestea nu poţi să nu vezi că există şi un preţ al acestei înţelepciuni câştigate.
E durerea produsă de nostalgie. Ţi-ar plăcea să te întorci în timp şi să retrăieşti anumite situaţii de viaţă. Te-ai bucura să mai fii în compania unor persoane în prezenţa cărora ai trăit, dar pe care nu le-ai preţuit suficient.
Durerea aceasta revine ciclic.
Unii sunt doborâţi de ea, şi devin depresivi, neiertându-se şi neîngăduindu-i lui Dumnezeu să transforme acele greşeli în învăţăminte.
Alţii sunt întăriţi pentru că învaţă să preţuiască şi să se raporteze corect la ceea ce au.
Eu am o vorbă: Cel mai mult preţuim lucrurile pe care le-am pierdut deja! (Gând rostit)
Poate par fatalist când spun că acesta este preţul înţelepţirii.
Nu, nu sunt fatalist, şi cred că fiecare poate avea diferite atitudini faţă de învăţare.
Majoritatea învaţă pe pielea lor şi doare.
Unii, puţini, învaţă din experienţa altora; asta e ideal.
Unii nu învaţă nicicum. E trist!
Deşi am peste 51 de ani, periodic am nostalgia mamei mele. O fiinţă pe care am iubit-o, dar şi căreia i-am produs necazuri. Mi-aş dori ca din când în când să mai pot vorbi cu ea şi să mă bucur de lumina şi căldura ei. Dar nu mai pot.
Poate tu, care eşti tânăr, mai poţi.
Ia-ţi un timp de reflexie şi vezi care sunt „valorile” din viaţa ta. Poate că poţi fii mai înţelept mai devreme, învăţând şi din experienţa altora.

Lecţii din trecut

Această fotografie este de prin 1991 sau 1992. Aveam pe atunci vreo 34 de ani, iar fiica mea, Ana-Maria doar vreo 4-5 ani.
Înfăţişarea mea spune câte ceva despre mine şi prestaţia mea din acea perioadă. Eram nonconformist, însă nu „revoluţionar” şi foarte orientat pe atingerea unor obiective.
Pentru asta eram gata să sacrific totul.
Şi dacă determinarea aceasta poate fi considerată ca pozitivă, şi chiar m-a ajutat foarte mult, există şi aspecte nu foarte pozitive ale acesteia.
Au fost lucruri în care am greşit. Că nu am făcut-o intenţionat e altă problemă.
Am fost foarte neglijent cu sănătatea mea şi asta a venit la decontare în aceşti ani.
Cred că am greşit şi faţă de familia mea. Le-am impus un regim de viaţă foarte spartan, ca al meu, crezând că aşa e bine.
Soţia mea a fost sprijinul meu fenomenal şi a ţinut ritmul, poate pentru că înţelegea acele rigori, dar copiii cred că au avut parte de frustrări.
Imaginea aceasta cred că e sugestivă. Probabil că nu am băgat-o în seamă pe fiica mea pentru că aveam preocupări „mai importante”.
Copiii mei nu s-au bucurat nici pe departe de atenţia pe care meritau s-o aibă. De prea multe ori i-am tratat cu dreptate, dar nu cu iubire.
Poate vă întrebaţi de ce fac această confesiune publică? 
Mă gândesc că poate voi veţi face altfel.
Harul lui Dumnezeu a fost aşa de mare, încât amândoi copiii mei, după ce au trecut de crizele vârstei, s-au împăcat cu Dumnezeu şi relaţia noastră este acum restaurată deplin. Sunt unul dintre tăticii care aude din gura copiilor săi cuvintele magice: „tata, te iubesc!”
Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru asta.

Ce e bucuria?

Titlul acestei postări ar putea sugera un conţinut filozofic sau teologic, sau o încercare de eseu literar.
Nu e nimic de felul acesta. Pur şi simplu am experimentat încă odată bucuria în formă intensă.
Puţin după miezul nopţii a venit fiul nostru Gabi la noi şi ne-a spus că a luat hotărârea cea mai importantă pe care un om o poate lua pe acest pământ.
Şi-a predat viaţa Domnului Isus, fără să fie împins de la spate, după câţiva ani de crize adolescentine şi căutări în alte zone.
Nu pot să vă spun ce am simţit noi doi ca părinţi. Aşa ceva poate înţelege doar cineva care a trecut pe aici. După ani de zile de aşteptare, Dumnezeu ne-a dăruit şi acest moment.
Am ascultat mărturisirea lui şi am încercat să îmi stăpânesc plânsul, ceea ce nu prea mi-a reuşit şi nici soţiei mele.
Momentul în care ne-am rugat împreună, din toată inima, este de neuitat.
După 27 de ani de la o experienţă similară prin care am trecut eu, iată că am bucuria să îmi văd amândoi copiii împăcaţi cu Dumnezeu.
Ne-am dorit acest lucru cu toată fiinţa noastră şi Dumnezeu ni l-a dat.
Nu am meritat, dar am crezut că Dumnezeu va răspunde dorinţelor şi rugăciunilor noastre şi ale celor ce ne-au susţinut în această cauză.
Mi-ar fi plăcut să mai trăiască mama mea care a deschis drumul acestor rugăciuni şi care spunea întotdeauna „ştiu că Dumnezeul meu mă ascultă!”
Voiam să împărtăşim această bucurie cu voi şi să mulţumim tuturor acelora care au fost alături de noi în rugăciune!
De-acum ne rugăm pentru Gabi ca Dumnezeu să-l ia în slujba lui şi să poată fi şi el o binecuvântare pentru alţii, aşa cum spunea în rugăciunea din noaptea trecută.

56 secunde

4 Martie 1977, ora 21.22

56 de secunde. Doar atât a durat cutremurul din 4 Martie 1977. Aşa ar scrie un jurnalist. Cel ce a trăit cele 56 de secunde poate spune că a părut că nu se va mai termina niciodată.
Un amestec de teamă cumplită şi un sentiment al neputinţei totale te stăpânesc în asemenea situaţii.
Aveam la acea dată 19 ani şi nu-L cunoşteam pe Dumnezeu. O experienţă extremă care te face să te gândeşti la Dumnezeu oricât de departe ai fi de El.
Greu de povestit ce ai văzut, dar e şi mai greu de exprimat ce ai simţit.
Camera în care eram părea de carton, schimbându-şi unghiurile dintre pereţi şi tavan; candelabrul era ca un scrânciob scăpat de sub control.
Betonul din curte părea un covor ce se vălurea sub picioarele tale şi te făcea să te laşi la pământ pentru că nu te mai puteai ţine vertical. O senzaţie de gol în stomac, oarecum asemănătoare cu răul de mare, te stăpânea.
Tot ce-ţi doreai era să se termine şi părea că sunt ore de când a început.
Am trăit 56 de secunde de manifestare fizică a puterii lui Dumnezeu prin frământarea acestui Pământ.
Şi nu eram în Bucureşti ci în Caransebeş.
Cumplit însă a fost în Bucureşti şi în Zimnicea.
Cei ce glumesc cu Dumnezeu ar trebui să nu uite că El este Creatorul nu numai al acestui Pământ, ci a întregului Univers.
Mă stăpâneşte un gând de mare mulţumire. Mi-a dăruit Dumnezeu zile ca să mă pot împăca cu El

Prima fotografie oficială

În drumul ei în viaţă şi Maia-Rut are de îndplinit formalităţi legate de identitatea ei.
Şi uite aşa, de la eticheta de la naştere, care o diferenţia de ceilalţi copilaşi născuţi în aceeaşi perioadă cu ea, trecând pe la evidenţa vaccinurilor pe care le face, până la prima fotografie oficială.
Pentru noi însă e un moment mai degrabă de duioşie nu atât oficial.
O fetiţă cuminte, nepretenţioasă, care te încântă şi cu zâmbetul ei candid, dar şi cu unele expresii meditative, e dusă la fotograf pentru a putea primi un paşaport.
Chiar dacă tehnic vorbind fotografia nu e cea mai reuşită, ea are valoare de simbol: Maia-Rut este un cetăţean român ce începe să îşi exercite drepturile.
Ochişorii ei parcă ar scruta curioşi viitorul, parcă întrebând: oare ce mă va aştepta în viaţa aceasta?
Părinţii au obligaţia de a-i purta de grijă până când va putea să ia decizii ea însăşi.
Şi dacă acum depinde de părinţi în toate privinţele, inclusiv legal, va veni o zi când părinţii nu vor mai putea decide pentru ea şi nu vor trebui să mai decidă pentru ea.
Atunci însă va fi foarte important bagajul de acasă, format din sfaturi bune, exemplu personal şi rugăciuni de însoţire.
Drum bun în viaţă, Maia-Rut. Şi când vei creşte mai mare şi vei citi aceste cuvinte, să ştii că înainte de a fi cetăţean român sau european, tu ai fost destinată să fii cetăţean al cerului.

Frânturi de zbor visat

Visam că zbor
Zburam visând

Mitruţ Ştiopu

La mulţi ani Alina!

Draga mea vreau să îţi doresc o viaţă frumoasă alături de cei pe care ştiu că îi iubeşti!
Vreau să îţi spun că eşti darul lui Dumnezeu pentru mine şi viaţa alături de tine a fost o aventură frumoasă şi cred că aşa va fi până la capătul acesta al vieţii!
Nu ştiu cum va fi în veşnicie, însă cred ca vom fi amândoi acolo!

Îţi repet versurile pe care le-am visat pentru tine:
„M-ai luminat cu zorii zâmbetului tău!”

Cu dragoste,
Mitruţ

Astăzi e ZIUA mea!

Da, astăzi e ziua mea: împlinesc 27 de ani de la a doua mea naştere.
A fost o experienţă de neuitat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin, ceea ce a făcut ca nu numai eu să fiu surprins ci toţi cei ce mă cunoşteau.
Era 7 Ianuarie 1983, o seară în care mă găseam în Biserica Baptistă din Caransebeş, deşi ar fi trebuit să fiu deja la facultate pentru că începuseră cursurile.
Eram în anul 4 al Facultăţii de Construcţii şi venisem în vacanţă pentru sărbătorile de iarnă.
Aveam o viaţă foarte agitată, cu două patimi majore, printre altele, jocurile de noroc şi fumatul. Fumam minimum 2 pachete pe zi, chiar dacă nu mâncam şi jucam remi pe bani până la 48 de ore non-stop.
Îmi aduc aminte şi acum dimineaţa dinainte de a veni acasă. Nu mai aveam ţigări şi am căutat prin resturi după un chiştoc de ţigară ca să mai trag măcar un fum.
Şi aşa mi-a venit un gând: mâine poimâine va trebui să am responsabilitatea conducerii unor oameni şi eu am ajuns mai rău ca un animal, caut prin gunoaie.
Mi-am aruncat puţinele lucruri în geanta mea, am plecat la gară şi ca un somnambul am ajuns acasă.
După un somn lung, m-am spălat şi parcă acel spălat era un fel de purificare de trecut. Însă apa nu spală păcatele.
Urma să fac Revelionul pe munte cu un coleg, însă acesta nu m-a mai căutat, aşa cum convenisem, pentru că se îmbolnăvise.
Dintr-un respect deosebit pentru mama mea şi pentru credinţa ei, hotărâsem ca în fiecare an să merg la biserică de Paşte şi de Crăciun.
Aşa am făcut şi în iarna aceea. Era bine la biserică pentru că era o atmosferă liniştită, mai cunoşteam prieteni din copilărie cu care mă întâlneam şi aveam sentimentul plăcut că îi fac mamei mele o bucurie.
Însă din punct de vedere spiritual nu mă atingea nimic.
Chiar şi după ziua de Crăciun, fără să ştiu exact de ce, am continuat să merg la biserică pentru că în fiecare zi era slujbă.
Cum prietenul meu nu m-a mai căutat am fost şi de Revelion la biserică, iar apoi cu tinerii bisericii la casa unuia dintre ei. Mă simţeam bine şi îmi aduc aminte că măcar eram degajat şi îmi făcea bine acea companie.
În 4 ianuarie trebuia să merg la facultate, însă ştiind că majoritatea nu vor fi la cursuri până săptămâna viitoare am hotărât să mai rămân acasă.
Aşa se face că în data de 7 Ianuarie eram în biserică, în banca a doua şi ascultam slujba.
La partea cu cântările a fost bine şi plăcut. Apoi s-a ridicat un păstor, acum la Domnul, fr. Petrică Dugulescu, şi a început să vorbească. El făcuse schimb pentru acea seară cu păstorul bisericii din Caransebeş, fr. Belciu Busuioc, care era la Timişoara.
Dacă în toate serile trecute ascultasem cu atenţie şi cu bunăvoinţă, acum aşa mă întărâtasem şi în sinea mea îi căutam defecte în vorbire. Era o luptă ce se dădea în mine. El predica din Habacuc 2.
La final a făcut un apel pentru rededicarea creştinilor, o chemare la o trăire sfântă.
Şi aşa dintr-o dată m-a năpădit o inexplicabilă părere de rău. Parcă mi-aş fi dorit să pot răspunde acelei provocări, dar ştiam că eu nu sunt mântuit.
Şi în sinea mea mă întrebam de ce nu a făcut şi acum acel apel ce ştiam că se mai făcea pentru cei ce doresc să-şi predea viaţa Domnului Isus.
Într-un târziu fratele păstor a pus această întrebare, cerând bisericii să se roage, iar celor ce doresc să devină copii ai lui Dumnezeu să arate asta printr-o ridicare de mână.
După bucuria de a fi auzit această chemare am realizat cu groază că mâna mea era de plumb şi nu o puteam controla. Pur şi simplu nu puteam ridica mâna.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, sunt câteva clipe din viaţa mea pe care nu le-am trăit conştient. Ştiu doar atât că m-am trezit cu mâna sus şi plângeam de o imensă bucurie.
Am înţeles că în acea seară două mâini s-au ridicat. Nu ştiu cine a fost cealaltă persoană.
O întâmplare însă am aflat-o mai târziu. Unul dintre membrii acelei biserici a fost nemulţumit zicând: „numai doi”? Un tânăr care se afla lângă el, viitor prieten al meu şi viitor păstor i-a zis: „numai doi, dar cine ştie ce poate să scoată Domnul din ei?”
Deşi era iarnă drumul spre casă l-am ţopăit de bucurie. Mi se părea că aud păsări, deşi era Ianuarie.
Când trebuia să intru în casă am realizat că trebuie să le spun părinţilor şi nu ştiam cum.
Ei nu fuseseră la biserică, mama mea fiind bolnavă, iar tatăl meu cred că a fost în misiune pe sate.
Cînd am intrat în camera lor înainte de cuvinte mi-au văzut faţa şi au realizat că e ceva.
Le-am spus că mi-am predat viaţa Domnului Isus.
Tatăl meu a amuţit şi nu putea să scoată o vorbă. Mama mea a izbucnit în plâns. Apoi ne-am îmbrăţişat şi aşa familia biologică s-a întregit şi în Hristos.

Şi acum îmi vine să zâmbesc la reacţia colegilor mei la întoarcerea la facultate.
La revenirea la cursuri mă serveau cu ţigări şi eu răspundeam politicos: „Nu, mulţumesc!”
Unul dintre ei a zis: „Nu cumva te-ai pocăit?” „Ba da, i-am răspuns eu!”
Sigur că nu m-au crezut pentru că eu eram până atunci capul răutăţilor între ei. Aşa că au început să mă urmărească. Lăsau pe masă câte un pachet desfăcut cu ţigări, dar le numărau.
Într-o zi unul dintre colegi mi-a zis că nu mă va crede decât dacă îi aduc de la „popa” meu o adeverinţă care să certifice acest lucru.
I-am răspuns că îi pot aduce o adeverinţă, însă ar fi mai bine să îmi urmărească viaţa, dacă s-a schimbat cu adevărat. A fost de acord că asta vede dar nu poate înţelege.
Aşa este! Lucrarea Duhului n-o poate înţelege mintea!

De atunci a început aventura slujirii, care va continua până când vasul acesta de lut se va sparge definitiv şi comoara se întoarce la Domnul!

Urare de la tpH 10

Tinerii care participă la tpH 10, vă doresc un an în care fidelitatea (credincioşia) să fie una dintre virtuţile voastre!

2010

La mulţi ani şi-o veşnicie vă doresc!

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES