Arhiva pentru categoria ‘Opinii’

Cât contează o secundă?

În anul 1992 eram în SUA şi acolo am dat peste o poezioară despre valoarea timpului.

To realize the value of one year:
Ask a student who has failed a final exam.

To realize the value of one month:
Ask a mother who has given birth to a premature baby.

To realize the value of one week:
Ask an editor of a weekly newspaper.

To realize the value of one hour:
Ask the lovers who are waiting to meet.

To realize the value of one minute:
Ask a person who missed the train, bus or plane.

To realize the value of one second:
Ask a person who survived an accident.

To realize the value of one millisecond:
Ask the person who was won a silver medal in the Olympics.

Time waits for no one.
Treasure every moment you have.
You will treasure it even more when you can share it with someone special.

Mi-am readus aminte acum, în ultima zi a Olimpadei de iarnă, când într-una dintre probe diferenţa dintre locul 1 şi locul 5 a fost doar de 1,6 secunde.
Şi nu ar fi o mare mirare dacă ar fi vorba de o probă scurtă, ci de cea mai lungă probă şi anume 50 Km, cu start simultan.
Da, după 50 Km, între locul 1 şi locul 2 au fost doar 0,3 secunde.
Doar 0,3 secunde ca timp, dar ca valoare diferenţa este ca între aur şi argint.
Iată primele 5 locuri şi timpii realizaţi:
1. Petter Northug – Norvegia
2. Axel Teichmann – Germania (-0,3 sec)
3. Johan Olsson – Suedia (-1,0 sec)
4. Tobias Angerer – Germania (-1,5 sec)
5. Devon Kerswah – Canada (-1,6 sec)

Oportunităţi pierdute

„Răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele!” (Efeseni 5:16)

În înţelepciunea Lui, Tatăl nostru Cel Ceresc nu a lăsat nimic la voia întâmplării.
Toate stelele ştiu când şi cum să îşi facă drumul în Univers, cu o exactitate uluitoare.
Toate animalele ştiu unde şi când să fie şi nu ratează momentul migraţiei sau al procreerii.
Copacii ştiu când să înmugurească, să înflorească şi să rodească.
Oare nu acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru om?
În drumul său pe acest pământ omul are pregătite şi faptele bune, pregătite mai dinainte ca să umble în ele (Efeseni 2:10).
„Agenda Domnului” este scrisă înainte de a te trezi tu în fiecare dimineaţă şi datoria ta de fiu ascultator ar fi să întrebi ce scrie acolo, ce e pregătit pentru tine în ziua respectivă.
Câte oportunităţi pierdem în fiecare zi din neglijenţă, adormire, sau lipsă de călăuzire?
Şi orele trec şi zilele trec şi ratăm oportunitşîi cu care s-ar putea sa nu ne mai întâlnim niciodată şi chiar dacă ne mai întâlnim, timp preţios s-a irosit.
Ce preferi la capătul drumului: să regreţi oportunităţile pierdute sau să te bucuri că ai valorificat acele oportunităţi?

Veacul vorbelor

Cuvântul rostit de Dumnezeu este DA şi AMIN!
Întotdeauna când Dumnezeu a spus ceva s-a şi făcut acel lucru.
Rostirea Sa are putere şi autoritate şi pune lucrurile în mişcare. Nimeni nu îndrăzneşte să-I stea împotrivă şi nici nu poate. Doar omul o mai face, fie că vorbim de omul fără Dumnezeu, fie că vorbim de „homo religiosus christianus”, fie că vorbim chiar de oameni care îl slujesc pe Dumnezeu.
Dacă la primele două categorii e de înţeles, pentru că şi ateul şi fariseul sunt fără Dumnezeu, e mai greu de înţeles de ce şi oameni aproape de Dumnezeu cad în acelaşi păcat.
Iată două exemple, sancţionate de Dumnezeu:
– Iov este mustrat de Dumnezeu pentru că în neprihănirea sa ajunsese să îşi caute justificarea. „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?” ( Iov 38:2)
– Petru este mustrat de Domnul Isus pentru că a vorbit pripit despre lucruri pe care nu le înţelegea. „Petru L-a luat de oparte, şi a început să-L mustre, zicând: Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Matei 16:22)

În veacul acesta în care toţi se pricep la toate la fel de bine, în acest veac al vorbelor, în veacul de aur al avocaţilor lui Dumnezeu, al sfetnicilor lui Dumnezeu şi al purtătorilor de cuvânt ai lui Dumnezeu, cu siguranţă că e nevoie să reînvăţăm tăcerea şi în această tăcere să ascultăm ce spune El.
Chiar Dumnezeu ne cheamă la aceasta şi El promite că ne va învăţa înţelepciunea.
„Ia aminte, Iov, şi ascultă-mă! Taci, şi voi vorbi!” (Iov 33:31)
„Dacă n-ai nimic de zis, ascultă-mă! Taci, şi te voi învăţa înţelepciunea.” (Iov 33:33)

Mi-aş dori ca acest enunţ, – „Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama” -, să nu fie valabil pentru mine.

Preluare parţială de pe blogul Când El vorbeşte

Mesajul Evangheliei

Mesajul Evangheliei nu s-a schimbat.
Foarte uşor dăm vina pe oameni că nu sunt interesaţi de mesajul ei.
Nu cumva e ceva în neregulă cu noi înşine?
Nu cumva am pierdut ceva din ea, ceva „pagini”, sau şi mai grav, ceva spirit?
Sau poate că am uitat care era modul Învăţătorului de a se apropia de cei nemântuiţi.
Poate am devenit prea „serioşi”, prea plini de importanţa misiunii noastre, sau poate mai preocupaţi de impresia pe care vrem să o facem.
Poate am uitat că Evanghelia nu stă în vorbe ci în putere.
Poate că vorbim o limbă „străină”, un jargon neinteligibil pentru cei ce nu cunosc Evanghelia.
Sau poate nici nu prea contează dacă nu înţeleg.
Ori avem tăceri prea semnificative, ori vorbiri prea goale sau in limbaj de lemn.

Ce e de făcut?
Înapoi la conţinut şi înapoi la metoda Învăţătorului!

Întrebări

În adâncul inimii nimeni nu apreciază lucrurile ieftine. Acestea sunt considerate de slabă calitate şi ca atare aprecierea noastră faţă de ele e foarte scăzută.
Dacă în domeniul material e aşa, cu atât mai mult e valabil în lumea spirituală.
Comportamentul unui creştin este direct proporţional cu valoarea pe care o atribuie în sens spiritual jerfei Domnului Isus Hristos.
Ce s-a putut întampla în Ghetsimani ca Isus să transpire sange?
Ce a fost la Golgotha atât de groaznic ca Însuşi Tatăl Său să Îşi întoarcă privirea de la El?
Dumnezeu-Iubirea – să Îşi întoarcă faţa de la cineva care suferă?
Dumnezeu-Iubirea – să Îşi întoarcă faţa de la Însuşi Fiul Său preaiubit?
Ce conflict cosmic putea să provoace această reacţie?
De fapt Tatăl întorcându-Şi privirea de la Fiul Său S-a întors spre tine.
De dragul tău a făcut-o – nespusă taină a iubirii Celui ce este Iubire!
M-a pus în taler cu Însuşi Fiul Său şi balanţa a înclinat în favoarea mea.
Ce fel de Dumnezeu e acesta?
Ce fel de atitudine ar trebui să am faţă de El?
Ce dragoste ar trebui sa-I port?
Ce ascultare, din dragoste, ar trebui să am?

Ars Poetica: Iubirea şi Frumosul

Iubirea şi frumosul nu distrug
Te uiţi la floare fără sfâşiere
Şi somnul pruncului poţi să-l săruţi
Şi lacrimile ţin de mângâiere.

Ioan Alexandru
Iubirea şi Frumosul (fragment)
Pământ transfigurat 1982

Olimpiada de iarnă – Vancouver 2010

S-a încheiat şi ceremonia de inaugurare a Jocurilor Olimpice de iarna, Vancouver 2010. Din punct de vedere artistic a fost o reuşită la care şi-au adus contribuţia şi doi români care au realizat softul pentru coordonarea efectelor luminoase.
Din nefericire încă înainte de inaugurare un sportiv şi-a pierdut viaţa.
Am fost curios să văd care este tendinţa ideologică a acestor jocuri.
Oricum Jocurile Olimpice au la bază origini păgâne, dar fiecare ţară organizatoare a dat ediţiei organizate de ea anumite nuanţe.
Deşi nu aveam mari aşteptări, Canada a mers într-o direcţie clară:
– tradiţie păgână (nu a fost nici cea mai vagă aluzie la faptul că această ţară a prosperat bazată pe valori iudeo-creştine)
– ecologie
– umanism (mai degrabă la nivel declarativ, pentru că realitatea valorilor umane, fără Dumnezeu, îşi arată roadele)

E uluitor câte resurse umane şi materiale pot fi mobilizate pentru evenimente de genul acesta. E adevărat că mulţi bani se învârt şi de multă imagine beneficiază ţara organizatoare, dar sunt câteva mii de voluntari care n-o fac pentru bani, eventual pentru faimă).
Dacă ar fi de învăţat o lecţie ar fi aceea a concentrării în atingerea unor obiective şi excelenţa în realizarea lor.
Ar mai fi o lecţie alegorică: flacăra olimpică a călătorit peste 4 luni până la momentul inaugurării şi cei ce au transportat-o au avut grijă să nu se stingă.

Totuşi, la finalul ceremoniei am avut şi eu satisfacţia de a asculta un cântec de excepţie: Hallelujah.
În această ceremonie a fost cântat de K. D. Lang, dar eu prefer interpretarea într-un registru mai grav a compozitorului, Leonard Cohen.
Leonard Cohen este un evreu născut în Canada, dar cu rădăcini în Polonia şi Lituania, fiind una dintre personalităţile culturale contemporane excepţionale: scrie proză, poezie, compozitor şi interpret.
Iată o interpretare a lui Leonard Cohen mai din tinereţe. Deşi acum are cam 76 de ani tot mai cântă, inclusiv în turnee.

Iată şi cea mai reuşită adaptare creştină. Ea îi aparţine lui Lincoln Brewster, cântec ce se numeşte Another Hallelujah, cântat ca un omagiu pentru cei cinci misionari ucişi în Ecuador: Nate Saint, Roger Youderian, Peter Fleming, Edward McCully şi Jim Elliot.

Simplitatea

Făcând turul blogurilor mele am postat azi pe câteva dintre ele şi am avut surpriza ca, fără să premeditez acest lucru, să prezint aceeaşi temă, cu două mijloace diferite.
E vorba de Frumuseţea simplităţii, atât pe Foto Inspiraţii cât şi pe MyTube Video Clips.
Şi uite aşa am decis să spun câteva cuvinte despre acest subiect şi în Jurnalul lui Mitruţ.
Trăim o perioadă ciudată. E parcă o goană după sofisticare, după lucruri complicate, ţinute ciudate, după expresii din ce în ce mai alambicate, în ideea de a fi mai interesanţi.
Simplitatea pare un handicap, o povară de care trebuie să scapi cu orice preţ.
Se spune că starurile nu vor să fie văzute demachiate pentru că diferenţa dintre imaginea lor reală şi cea de scenă e foarte mare.
Cu siguranţă că manifestarea exterioară este determinată de lipsa simplităţii interioare.
Dumnezeu ne-a dat darul simplităţii tocmai pentru a fi liberi.
Adevărul e simplu, are doar o faţă, minciuna e complicată pentru că poate lua câte feţe doreşte.
Iubirea e simplă, nu are nimic de ascuns, flirtul e complicat pentru că permanent există un joc al cuvintelor şi sensurilor duplicitare.
Vorbirea din inimă e simplă pentru că vine din realitatea trăirii, discursul e duplicitar pentru că mesajul nu concordă cu realitatea interioară.
Francois Fenelon spunea: „Când posedăm cu adevărat această simplitate interioară, întreaga noastră înfăţişare e mai sinceră şi mai naturală.
Această simplitate autentică… ne face conştienţi de existenţa unei anumite deschideri, blândeţi, inocenţe, voioşii şi seninătăţi, ceea ce constituie o adevărată încântare atunci când o privim de aproape şi neîncetat cu ochi curaţi.
O cât de plăcută este această simplitate!”

(trad. Amelia Chiţescu în Disciplinele Spirituale de Richard Foster)

Decalogul meu

La apariţia oficială a Internetului aveam 33 de ani, aşa că am înaintat în vârstă observând şi folosind inovaţia, atât în domeniul hardware, software, dar şi al interconectării.
Sună a poveste atunci când spun că primul PC pe care l-am folosit, un 286, avea 40 MB HDD şi 1 MB RAM. Asta era chiar în anul 1991, anul apariţiei Internetului.
Din necesitate, dar şi din pasiune am urmărit de aproape aceste dezvoltări, încercând să văd cum pot face ele munca mai uşoară şi slujirea mai eficientă.
Ca un autodidact am învăţat acceptabil HTML 4 şi ceva JavaScript şi am început să fac webdesign.
La început era mai mult cod, dar mai apoi au început să apară programele WYSIWYG.
Cu toate acestea şi astăzi mai merg în spatele cortinei pentru a mai face reglaje fine, modificând codul.
A mai trebuit să mă acomodez şi cu bazele de date, MySQL fiind opţiunea mea.
Acum mă lupt cu php.
Enumerarea aceasta să nu sune ca o laudă a unui expert, pentru că nici pe departe nu sunt aşa ceva. Sunt doar un autodidact care ştie atât cât are nevoie pentru a putea să facă funcţional un proiect.
Multă vreme webdesign-ul era îndreptat în mod special spre crearea de website-uri.
Ceea ce azi numim blog a apărut ceva mai târziu şi s-a impus ca o cale foarte accesibilă de comunicare a ideilor.
La începuturi blogul avea o formă simplă şi era un fel de extensie a website-ului, fiind folosit în mod special pentru a comunica ultimele noutăţi.
Eu însumi am folosit un blog la primul website de slujire, care era legat de website printr-un link. Layout-ul era ca al website-ului, însă ultima postare apărea prima pe pagină, însoţită de data postării.
La vremea de atunci mi-a fost foarte utilă formula aceasta. Era ca şi cum unei reviste îi ataşasem un ziar.
Ceva mai târziu au apărut platformele puternice, aşa cum le ştim astăzi. Prima mare platformă a fost WordPress, Blogger fiind o platformă bună dar nu atât de populară.
Odată cu achiziţionarea Blogger de către Google, a apărut .blogspot.
Recomandarea mea pentru cei ce vor să facă blogging este să aleagă Blogger sau WordPress.
Care e cea mai bună platformă dintre cele două? Nu mă întrebaţi pe mine. Eu am ales Blogger, aşa că sunt subiectiv. Toate blogurile mele sunt pe Blogger.
Prima dată am început să folosesc Blogger în 1996. Era încă în forma veche, înainte de a fi mutat pe serverele Google.
Blogul meu personal a stat la păstrare vreo trei ani şi am revenit în 2009, an în care am găsit o platformă grozavă, incluzând şi template-uri excelente, „third party”.
Acum pot spune, fără teama de a greşi că blogul a devenit în marea parte a cazurilor o unealtă excelentă pentru utilizatori, doar în anumite cazuri impunându-se nevoia de a avea un website pe un server dedicat şi cu un domeniu propriu.

De ce am făcut această lungă introducere?
Am vrut să subliniez că acum bloggingul a devenit pe de o parte un fenomen social, iar pe de altă parte că suportul tehnic excelent asigură accesul la această formă de comunicare oricărei persoane cu un minimum de cunoştinţe.
Asta naşte însă şi probleme de natură etică.
Cine poate scrie pe blog? Ce poate fi scris pe un blog?
Tehnic vorbind, oricine poate avea cel puţin un blog, chiar dacă nu are nici măcar un PC. Poate merge la un Internet Cafe sau la un prieten şi poate posta de acolo. Ar trebui toţi să o şi facă? Părerile sunt împărţite. Unii spun că trebuie să ai talent, alţii că nu neapărat; unii spun că trebuie să ai ceva special de spus, alţii că îţi pui inima pe hârtie şi ajunge…
Ar mai fi o întrebare generală, dar pe care eu o adresez deja particularizată.
Care sunt limitările pe care un blogger creştin ar trebui să le aibă?
Aici e aici. Unii cred că poţi spune orice şi oricum. Evident că nu există o autoritate morală „bloggeristică” şi nici nu ar trebui.
Cred că aici operează autocenzura, care ar trebui să fie alimentată din învăţătura Scripturii, ce reflectă viaţa şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor.
Eu am decis pentru mine să îmi stabilesc un fel de decalog personal, ca o culegere de principii, care să îmi traseze un cadru din care să nu ies, de bunăvoie.

1. Orice postare a mea va ţine cont de faptul că Domnul este Dumnezeul meu şi El trebuie onorat!
2. Blogul sau postarea nu trebuie să fie scop în sine, ci doar mijloace.
3. În nici o postare nu pot şi nu trebuie să aduc atingere directă sau indirectă Numelui Domnului, prin fondul mesajului sau prin expresiile folosite.
4. Voi privi bloggingul ca o slujire pe care trebuie să o fac fără cusur, folosind toate resursele mele, dar fără să uit că am nevoie de odihna Lui.
5. Voi onora pe cei ce sunt mai avansaţi în această slujire, ca un mod de recunoştinţă meritată.
6. Nu-mi voi permite să rostesc cuvinte de jignire la adresa altui blogger, comentator, sau chiar persoană neprietenoasă, sau să am aere de superioritate faţă de cineva.
7. Nu voi participa la nici un fel de campanie
CONTRA faţă de vreun alt blogger sau faţă de activitatea acestuia.
8. Nu voi prelua materiale de la un alt blogger fără a cita sursa şi a-i da credit autorului acelui material.
9. Nu voi face afirmaţii fără să verific sursa acestora.
10. Mă voi feri de orice invidie sau competiţie negativă şi voi refuza să beneficiez, chiar şi prin omisune, de creditul care se cuvine altui blogger.

Ştiu că unele din aceste principii nu mă vor ajuta la creşterea notorietăţii, dar nu acesta e scopul.
De aceea nu abordez anumite subiecte. este modul meu de a înţelege că sunt creştin în tot ceea ce sunt şi ceea ce fac.

Cu dragoste pentru toti,
Mitrut Stiopu

A avea, a face, a fi

Mărturisesc că aceasta este o temă permanentă pentru mine.
Pe de o parte este o grilă de analiză personală, un barometru dacă vreţi.
Pe de altă parte este şi modul în care percep oamenii cu care intru în contact, oamenii cu care îmi petrec timpul şi oamenii cu care fac echipă.
Ce legătură are însă treaba asta cu creştinismul? Are legătură şi încă mare.
Nu mi-am propus să dezvolt acest subiect ci doar să-l schiţez; poate altă dată voi reveni.
Acumularea (a avea) ca şi criteriu principal în viaţa şi slujirea creştină este un pericol şi Biserica din Laodicea a căzut la acest examen.
Şi nu mă refer doar la acumularea materială, ci şi la acumulurea de funcţii şi/sau titluri, la acumularea de resurse nevalorificate, la „acumularea” numerică (cât mai mulţi membrii…), etc…
Şi a face poate deveni o problemă. Ni se spune de mici că a sluji este un lucru bun. Aşa e, însă după o vreme facem o suprapunere incorectă între a face şi a sluji.
Nu tot ceea ce facem în domeniul religios e slujire din diverse motive, cum ar fi de exemplu atitudinea, motivaţia…
Şi e periculos şi pentru acel ce intră în această goană a activismului religios, dar şi pentru noi pentru că tindem să evaluăm valoarea oamenilor după câte au făcut.
A fi este poate cel mai neglijat aspect al vieţii şi trăirii creştine. Şi omeneşte e explicabil. „Caracterele” nu sunt neapărat spectaculoase, ci mai degrabă discrete. Un caracter este de multe ori deranjant pentru „propăşirea” cauzei. E mai bine când e la distanţă.
Poate am zugrăvit oarecum schematic, dar rămân la ideea că scara e răsturnată.

Oricum, dacă îţi pasă de tine şi de dacă te interesează ce apreciază Dumnezeu, fă-ţi periodic un consult! Merită!

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES