Arhiva pentru categoria ‘Opinii’

Cuvânt, vorbă, vorbărie

Niciodată nu au existat mai multe posibilităţi de a transmite şi a înregistra mesaje ca acum.
Oamenii vorbesc şi scriu, compilează mesaje, concurează în a-şi promova mesajele folosind diverse mijloace, mai mult sau mai puţin legitime.
Există impresia că volumul sau intensitatea, sau „culoarea” contează. Cu alte cuvinte cine vorbeşte mai mult, sau mai tare, sau mai pigmentat transmite mai mult.
Realitatea evidentă este că nici pe departe nu este aşa.
Oamenii au dezvoltat arta sporovăielii cu poleială de înţelepciune atât de mult încât pot induce în eroare.
Este vreo diferenţă între a vorbi/a scrie şi a comunica?
Vorbirea şi/sau scrisul înseamnă automat şi comunicare? (mai mult…)

Lacrimi şi balsam

Ne-a dat Dumnezeu daruri ce par poveri.
Aşa e şi cu lacrimile. Ne dorim să nu vărsăm lacrimi niciodată, văzându-le ca un semn al răului şi al pedepsei.
Dacă am sta puţin şi am cugeta la aceasta am realiza cât bine ne fac ele câteodată.
De ce plâng oamenii, dacă plâng? (mai mult…)

Cuvinte grele

Bagajul de cuvinte disponibil oamenilor din vremurile noastre este uriaş.
În realitate puţini oameni se folosesc de marea parte a acestui bagaj.
Unii au vocabularul limitat pentru că nu au avut parte de condiţii prielnice pentru îmbogăţirea lui.
Alţii însă au avut şi au la dispoziţie mijloace de îmbunătăţire a acestuia, dar din comoditate se plafonează.
Există şi o categorie de oameni care consideră primitivismul în vorbire ca un fel de virtute. Cine e mai agresiv şi obraznic în vorbire pare să aibă locuri mai în faţă. (mai mult…)

Replica

În condiţii normale replica este un mijloc onest şi legitim pentru a răspunde unei anumite afirmaţii incorecte sau cu care nu eşti de acord.
Din start ar trebui spus că replica nu ar trebui să vizeze persoana ci afirmaţia.
Mi s-ar putea reproşa că în teorie sună bine dar în practică e mai greu. Aşa este. Dar şi cu adevărurile Bibliei e la fel. Asta nu înseamnă însă că ele sunt mai puţin adevărate, sau că dificultatea ar trebui să fie o scuză în a le evita.
Nu vreau să dau nimănui lecţii, însă pot să spun care este părerea mea şi, pe cale de consecinţă, atitudinea faţă de această problemă.
În primul rând ar trebui să opereze discernământul nostru.
E nevoie să dau replica oricui? Biblia spune că nu.
Iată un exemplu extrem.
Proverbe 26:4-5  Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept.
Asta înseamnă că sunt situaţii când trebuie să răspunzi şi sunt situaţii când nu trebuie să răspunzi. Cred că aici Duhul Sfânt decide. Oricum, a răspunde emoţional este o greşeală.
Risc acum să spun un lucru aplicat la blogosferă. La majoritatea afirmaţiilor din blogosfera românească nu trebuie răspuns. Motivul? Lipsa unui cod deontologic asumat duce la comportamente ciudate.
Iată câteva:
– lansez o informaţie fără să mă sinchisesc să o verific din surse obiective şi fără să-mi pese de daunele directe sau colaterale pe care le-aş putea produce
– mă aliez conjunctural cu cineva pentru a lovi în altcineva dacă este în interesul meu
– voi alege ţinte „vizibile”, conştient fiind că asta aduce audienţă
O paranteză: cei ce fac aşa au câştiguri pe termen scurt.
De aceea spuneam că nu trebuie să răspunzi. Cazi în capcana celui ce are asemenea comportamente. Eu oricum nu răspund.
Voi răspunde întotdeauna celor ce mă abordează corect, sau nu sunt de acord cu ideile mele, dar o fac în mod civilizat.
Un filtru al refuzului de a răspunde e atitudinea. Aroganţa, agresivitatea, jignirile, viclenia, limbajul deplasat, sau anonimatul, descalifică un mesaj şi sunt îndreptăţit să-l ignor.
Cred că nu sună deloc ne-biblic dacă spun că replica nu ar trebui dată dacă nu are două calităţi: conţine adevărul şi e spusă în iubire.

Standardele morale în mediul evanghelic

Mă frământă un anumit subiect de ceva vreme. Sunt ani de zile de când încerc să-mi lămuresc câteva nedumeriri.
Încerc să fac acest lucru fără patimă, fără prejudecăţi şi fără vreun aer de superioritate.
Pot să spun că mi-e şi oarecum ruşine, pentru că sunt şi eu parte.
Întrebarea de pornire, deloc retorică, este: mi se pare mie sau standardele morale au scăzut foarte mult în mediul evanghelic?
Limbajul lipsit de eleganţă, atât în conţinut cât şi în formă, ca să nu mai vorbesc de mârlănie, mojicie, bădărănie şi  alte manifestări similare, nu mai sunt accidente izolate.
Se ştie că Reforma a făcut ca adepţii ei să fie în avangarda dezvoltării generale (economic, social…), dar şi a trăirii după standarde morale foarte înalte.
Şi în România pre-revoluţionară exista un spirit general de apreciere pentru standardele evanghelicilor: erau politicoşi, aveau o etică a muncii bună, erau catalogaţi ca oameni pe care te poţi baza, chiar dacă aceste lucruri nu puteau fi recunoscute deschis.
Imediat după Revoluţie, un lider al oraşului mi-a spus: dvs. sunteţi puţini în comparaţie cu noi, dar dacă vă propuneţi ceva şi realizaţi, pentru că sunteţi uniţi.
Au trecut 20 de ani de atunci. Astăzi nu cred că mi-ar mai spune acelaşi lucru.
Nu reuşesc să mă dumiresc. Ce s-a întâmplat între timp? Care este sursa acestor manifestări?
Am mai observat ceva. În anii ’60, ’70, ’80, disputele interconfesionale erau destul de aspre. Ultimii ani ne arată o realitate cel puţin ciudată: nu au dispărut disputele interconfesionale, însă ele au trecut în planul doi. Acum sunt mai aprinse disputele intraconfesionale.
Să fie teologia de vină? Personal nu cred, deşi nu sunt teolog.
Nu cred că există răspunsuri facile. Dacă vrei să îngropi discuţia, ai o soluţie simplă, „spirutualizând”: „sunt nepocăiţi!”
Până a ajunge acolo însă, cred că ar trebui să trecem prin alte paliere.
Unele comportamente ar trebui analizate înainte de orice prin nişte norme comune de bun-simţ.
E greu să dai o definiţie a bunului-simţ, însă e evident că acesta nu creşte proporţional cu numărul diplomelor, fără să fiu împotriva acestora.
De multe ori omul simplu are mai mult bun-simţ decât un filozof. Oricum bunul-simţ nu mai reprezintă un reper atât de solid al autoevaluării comportamentale. Câteodată chiar este o povară.
Se face apel câteodată la autoritatea Scripturii, dar şi bunul-simţ ar ajunge. Este acel „nu vă învaţă şi firea?”
Un alt palier în suferinţă este educaţia. Acesteia i se dă, în general, sensul de acumulare de informaţii raţionale sau competenţe profesionale, componenta morală fiind neglijată.
Un om educat este acela care avansează cel mai mult profesional sau intelectual, sau cel care are un caracter mai ales?
Şi cuvântul intelectual a suferit tot atât de mult din aceeaşi cauză. Cine sunt intelectualii? Cei ce ştiu cel mai mult sau cei ce au un caracter nobil?
Acum pare demodat să abordezi educaţia din această perspectivă. Mai reprezintă normele de comportament preocupări ale educatorului, indiferent la ce nivel ar fi acesta?
Reverenţa, manierele elegante şi eticheta, sunt cuvinte ce rămân apanajul caselor regale.
Nu mai sunt cunoscute lucrurile elementare:
– când să vorbeşti şi când să taci
– să nu enunţi păreri în domeniile pe care nu le stăpâneşti
– să respecţi pe toată lumea, inclusiv pe cei cu care nu eşti de acord
Cînd eram adolescent, a nu saluta o fată cu 3-4 ani mai mare, cu „săru’ mâna”, ar fi fost o dovadă de impoliteţe. Să jigneşti un om mai în vârstă era de neconceput. Să ridici tonul la părinţii tăi sau să le spui „nu vreau” era extrem de grav. Nu-i apăr pe părinţii de astăzi. Unii îşi pregătesc singuri această reacţie, dar chiar şi aşa nu e scuzabil acest comportament.
Ne „americanizăm” şi noi. În Statele Unite păream un extraterestru dând prioritate doamnelor la intrare.
Masculinitatea bărbaţilor se măsoară în vulgaritate şi agresivitate sau în gentileţe şi generozitate?
Şi nu feminitatea este cel mai mare dar pe care îl are o femeie?
Nu cred că greşesc dacă spun că mişcarea evanghelică renunţă la educaţia normativă, educaţie ce trebuie făcută prin diverşi vectori: familia, slujirile specifice, şcolile şi, deloc de neglijat, prin mentorat.
Deabia atunci ar trebui să deschidem discuţia despre educaţia pur religioasă.
E de speriat cum oameni „needucaţi”, cu carenţe serioase de caracter, folosesc Scriptura ca par de lovit în moalele capului.
O veste bună şi una rea, într-una: blogosfera creştină nu e nici mai bună nici mai rea din acest punct de vedere.
M-aş bucura dacă cititorii mei ar înţelege spiritul în care am scris acest editorial.

Cuvinte inspirate în spaţiul virtual

Folosesc spaţiul virtual de când a fost el accesibil, în diverse forme.
O perioadă am dat mai multă atenţie website-urilor, dar, pe măsură ce platformele de blogging s-au dezvoltat, am preluat şi acest instrument pentru diferite proiecte.
Am deschis primul blog pe o platformă profesionistă în 14.08.2006 pe Blogger. (Am fost fidel acestei platforme şi nu regret deloc. Recomand cu căldură Blogger.)
Primul meu blog a fost Jurnalul lui Mitruţ, care avea şi o oglindă în limba engleză, blog pe care am scris până în 25.11.2006.
Din diferite motive am întrerupt această activitate. Am reînceput să scriu în 14.10.2009.
De data aceasta am avut un ţel clar şi un orizont de timp alocat acestuia foarte clar.
Mi-am propus să investesc un an într-un proiect pe care l-am numit Cuvinte inspirate în spaţiul virtual.
Ce doream de fapt?
Doream ca, prin câteva acţiuni coerente, să contribui şi eu la sublinierea importanţei acestui mijloc modern de propagare a ideilor creştine, dar şi la articularea unei viziuni asupra modului în care acest lucru poate şi trebuie făcut.
În primul rând am crezut, şi am practicat acest lucru, că e nevoie de a defini ce poate scrie un blogger creştin şi ce mijloace legitime are la dispoziţie, şi, pe cale de consecinţă, care sunt limitările pe care ar trebui să şi le impună dacă doreşte să poată adăuga atributul de creştin la această îndeletnicire.
Marea parte a spaţiului virtual abundă în mesaje vulgare, cu un limbaj agresiv şi plin de cuvinte obscene.
Sudalma şi critica distructivă predomină, atât în postări, cât şi în comentarii.
Senzaţionalul şi nu valoarea este criteriul ce primează în alegerea subiectelor.
Atacul la persoană şi nu confruntarea de idei este arma folosită.
Aş putea continua, dar nu mi-am propus o analiză a blogosferei româneşti.
Ceea ce am vrut să spun este că, din păcate, influenţa asupra bloggerilor creştini există şi se vede.
Spaţiul virtual creştin este viciat de conflicte şi dispute. Blogurile devin instanţe în care există judecători şi procurori, dar mai puţin avocaţi.
Întotdeauna mi-am pus întrebarea aceasta. Dacă o persoană ce nu prea are nimic în comun cu Dumnezeu citeşte ce scriu eu, ce anume gândeşte? Sau mai bine zis cât bine şi cât rău îi fac?
Acesta a fost primul meu obiectiv, ca împreună cu alţi bloggeri creştini, să arătăm că se poate să faci blogging fără să-ţi pui poalele în cap sau să arunci cu noroi în alţii.
În sensul acesta am şi publicat Decalogul meu de blogger.
Un al doilea obiectiv pe care l-am avut, a fost acela de a arăta tinerilor bloggeri că se poate şi trebuie ca ei să îşi ridice vocea şi să devină relevanţi, fugind de căile bătătorite ale pritocirii subculturale.
În acest sens am acceptat o provocare adolescentină. Mi-am propus ca în interval de un an să ajung în primiele 1000 de locuri ale unui clasament cunoscut al blogurilor.
De ce? Nu, nu pentru orgoliu. Pur şi simplu voiam să dovedesc că şi un blog creştin poate fi promovat, în aşa fel încăt să stârnească curiozitea altora decât cei din „bătătura” noastră.
Unii au făcut-o înaintea mea prin conţinut sau popularitate. Iată că se poate şi prin vizibilitate.
Numai că eu am folosit o modalitate particulară, plecând de la o observaţie legată de relaţiile dintre bloggerii creştini. Am realizat că sunt „bisericuţe” (sper să nu se supere nimeni), mai degrabă concurente, decât în raporturi de colaborare. Şi asta se vede nu numai în clasamente.
Un alt obiectiv a fost de a pune instrumente la dispoziţia celor ce vor să beneficieze de spaţiul virtual.
Câteva componente au slujit acestui obiectiv.
Linkuri Creştine, Bloggeri Creştini şi Top Creştin 1000 au avut rolul de a inventaria spaţiul virtual creştin, cu accent mai degrabă pe destinatarul informaţiei decât pe cel ce o generează.
Alin Cristea este deschizătorul de drumuri în acest sens şi îi mulţumesc pentru toate acumulările de până acum.
Cuvinte Inspirate a avut rostul de a deschide un drum. Se poate ca bloggeri foarte diferiţi ca idei, ca stil, sau background, să aibă semnătura pe acelaşi blog fără să fie gaură în cer.
Tinere Voci este semnalul pentru tinerii care vin că şi ei îşi au locul în această slujire, că sunt apreciaţi şi încurajaţi şi că nu e nevoie să copie pe nimeni pentru a fi băgaţi în seamă.

Ceea ce mi-am propus pentru un an de zile s-a adunat în cca. jumătate de an.
E vremea să fac un pas înapoi. Voi continua să mai scriu, dar voi fi mult mai discret.
M-aş bucura însă dacă măcar cei tineri vor prelua câte ceva din aceste idei.

Dacă vrei să popularizezi aceste idei poţi pune un link pe blogul tău.
Poţi prelua total sau parţial această postare fără nici o problemă.

Până atunci însă, trăiesc!

Viaţa are derularea sa, derulare ce nu poate fi întreruptă sau tulburată de nimeni, fără îngăduinţa lui Dumnezeu.
Un capăt al său este intrarea în viaţă şi al doilea este ieşirea din ea.
Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.
Doar câţiva oameni au ieşit din această viaţă altfel decât prin moartea biologică. Biblia relatează câteva cazuri. Şi vor mai fi unii care vor ieşi aşa la răpirea Bisericii.
În rest toţi oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Între se nasc şi mor este viaţa, cu componenta ei cantitativă, dată de lungimea ei şi calitativă, dată de modul în care a fost ea trăită.
Fiind creştin, nu cred în reîncarnare, aşa că singura viaţă pe care o am este cea care trebuie valorificată.
(Vezi Evrei 9:27: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)
În cultura europeană cred că accentele se pun greşit. Astfel naşterea şi moartea sunt evenimente care atrag foarte multă atenţie, pe când viaţa în sine este un fel de drum din inerţie).
Doar pericolul morţii sau iminenţa ei fac ca viaţa să fie reevaluată.
De exemplu în alimentaţie oamenii mănâncă orice până află că suferă de o boală gravă. De-abia atunci acceptă un regim alimentar.
Chiar şi problema relaţiilor umane este supusă aceluiaşi mod păgubos de a privi lucrurile. Avem prieteni, cunoscuţi, cunoaştem oameni valoroşi, dar ne aducem aminte de ei în general când sunt la reanimare sau când mor.
Am văzut înmormântări fastuoase, cu discursuri elogioase, de care cel ce a murit oricum nu mai are folos. O parte din acele cuvinte ar fi prins foarte bine în timpul vieţii celui omagiat, ca să nu mai vorbesc de o mână întinsă.
Îi las pe psihologi să desluşească această „nevoie” de elogiere post-mortem, elogiere neacoperită de o atitudine pe măsură în perioada în care cel elogiat trăia.
E un fel de (pseudo)cult al morţilor în variantă modernă.
Am visat odată că am murit. Şi ca la orice înmormântare vin tot felul de oameni. Eram curios să aflu ce spun oamenii despre mine după ce am murit. Sigur că s-a confirmat zicerea „despre morţi numai de bine”.
Da, a fost doar un vis, dar prea de multe ori am văzut acest lucru ca să mai fie doar o impresie.
Morţii nu mai au nevoie nici de elogii, nici de doliu, nici de vreo ofrandă. Au nevoie de aşa ceva înainte de a muri.
Evocarea e bună şi necesară, însă nu trebuie transformată în spectacol.

PS Ce m-a îndemnat să scriu aceste gânduri? Ar suna pretenţios dacă aş spune inspiraţia.
Aşa cum spuneam cuiva „mă mişc între maternitate şi cimitir”.
Pe de o parte mi se nasc nepoţi şi pe de altă parte pierd oameni dragi sau repere.
Dar în acelaşi timp ştiu că în oricare zi aş putea să fiu eu „cel elogiat”. Pe de o parte pentru că al doilea capăt e cunoscut doar de El, iar pe de altă parte şubrezenia mea este un argument în acest sens.
Până atunci însă, trăiesc!

Oglinda

Câteodată este bine să ne oprim şi să ne gândim la noi înşine, să analizăm ceea ce suntem, ceea ce facem, ce iubim şi ce urâm, în ce ne investim sau ne risipim viaţa, care ar fi lucrurile pe care le-am face altfel dacă am avea a doua şansă…
Multe ni se par neimportante, ca mai apoi să vedem că, nu numai că nu au fost neimportante, ci determinante pentru mersul ulterior al vieţii noastre, pe un palier sau altul.
În ce măsură lucrurile pe care le iubesc, sau le urăsc, sunt cauze sau efecte ale formării mele?
Poate părea doar o întrebare cu iz filozofic, dar realitatea arată că viaţa este ca un şirag de mărgele sau ca un lanţ format din zale, toate importante.
Înţelept nu este cel ce goneşte cel mai tare întro direcţie, ci cel ce are o ţintă, un ritm şi puncte de control.
Cu harta într-o mâna (ce ar trebui să fac) şi cu busola în cealaltă (cum ar trebui să fac) merg înspre ţintă, fără să neglijez detaliile.
Cei ce au văzut un macaz de tren ştiu că două linii se despart cu milimetrii la început, ca mai apoi să ajungă la destinaţii atât de diferite.
Am obişnuit ca măcar odată sau de două ori pe an să stau şi să privesc cu atenţie şi îndelung în oglindă, o oglindă care nu deformează şi nu arată ceea ce mi-ar plăcea mie să arate, cum sunt unele oglinzi, sau vreuna pe care să o pot „îmbuna” pentru ca să reflecte ceva ce mă satisface.
Există o frenezie a analizării altora; ce scriu sau vorbesc, ce făptuiesc, chiar şi ce gândesc.
Am fost adeseori mirat să văd că sunt oameni care ştiu, înaintea mea, ce e în mintea mea.
Oamenii pun gânduri în mintea mea, cuvinte în gura mea şi îmi atribuie fapte la care nici măcar nu m-am gândit.
E treaba lor şi-i iubesc chiar şi aşa.
Preocuparea mea este, şi trebuie să fie permanent, cum arăt în această oglindă care nu minte.
Aceste momente de autoanaliză profundă pot fi legate de anumite momente semnificative, cum ar fi trecerea într-un an nou, aniversarea zilei de naştere, o anumită sărbătoare semnificativă, sau ar trebui provocate.
Motivaţia e simplă. Mergând în această călătorie la întâmplare pericolul este irosirea, ca să nu spun chiar rătăcirea.
Şi ajunge atât?
Cu siguranţă că nu ajunge. Oglinda îţi arată o realitate brută. Şi dacă eşti sincer vei trage nişte concluzii. Concluziile astea îţi spun care sunt corecturile necesare.
Dacă ai voinţa să îndrepţi lucrurile Îi spui asta lui Dumnezeu.
Şi Îi mai spui ceva, că accepţi să plăteşti preţul schimbării.
Şi ca lucrurile să fie clare, faci un legământ cu El în sensul acesta.
Tot procesul e necesar. Şi vă rog să mă credeţi că de multe ori doare cumplit.
Orgoliul tău este prima barieră. E greu să accepţi că ai greşit.
Deciziile pe care trebuie să le iei pot fi dureroase. Te pot pune într-o lumină nefavorabilă în faţa oamenilor.
Preţul ce se cere plătit e o altă barieră.
Merită?
Eu spun că merită. Dar nu mă crede pe cuvânt. Încearcă!

Fii responsabil!

Coloseni 4:17 Şi spuneţi lui Arhip: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Sensurile atribuite cuvântului responsabil sunt:
– cel ce răspunde de cineva sau de ceva
– cel ce administrează corect şi dă socoteală
Responsabilitatea este, în acelaşi timp, o problemă de atitudine, de prestaţie şi de statut.

Atitudinea
Poţi fii responsabil de soarta unor lucruri, sau persoane, de un program sau de o slujbă cât de măruntă dacă crezi în ceea ce faci, şi dacă le crezi importante.
Atitudinea unui om este determinată de integritatea sa intelectuală şi de verticalitatea sa morală şi spirituală.
Prea des vezi oameni care fac lucruri pe care nu le evaluează corect, în care nu cred sau faţă de care adoptă un dublu standard (un set de valori pentru alţii şi un alt set de valori pentru sine).
Devotamentul faţă de slujba pe care o ai este expresia vizibilă a acestei atitudini.

Prestaţia
Celui căruia i s-a încredinţat o responsabilitate trebuie să-şi facă socoteala corect pentru a-şi îndeplini bine slujba care i s-a încredinţat.
Înainte de orice este dator să-şi reevalueze priorităile. Scuzele nu-şi mai au locul atunci când ai o responsabilitate. De altfel diavolul vrea să facem lucrurile pe jumătate sau jertfe cu cusur (vezi Ps.1 şi Jertfele).
În acest sens merită să spunem că un responsabil nu trebuie să cunoască ce înseamnă „las’ că-i bun şi aşa”. A căuta excelenţa în tot ceea ce faci (foarte bine şi până la capăt) este exemplul lui Dumnezeu în Creaţie. El nu s-a odihnit până când toate lucrurile au fost “foarte bune”.
Prestaţia unui responsabil trebuie să fie jertfitoare: să dai totul fără să aştepţi nimic în schimb. De altfel aceasta este distincţia dintre activişti şi slujitori. Activiştii aşteaptă răsplată şi onoruri, pe când slujitorii spun “suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10).
Puterea exemplului personal este probabil arma cea mai puternică de care se foloseşte un responsabil. Aşa a făcut Domnul Isus.

Statutul
Poţi fii un responsabil formal, dacă eşti numit de către cineva ca să îndeplineşti această misiune, sau poţi fii un responsabil neformal, atunci când îndeplineşti această slujbă fără ca să fii numit de cineva, dar cu recunoaşterea tacită a celor din jurul tău. Ideal ar fi ca recunoaşterea să fie urmată de numire. Cert este că numai numirea nu numai că nu este o soluţie, ci poate creea mult rău. E plină lumea de lideri formali, dar sunt puţini responsabili adevăraţi.

Toate aceste lucruri sunt valabile pentru orice creştin. Nu poţi şi nu trebuie să fugi de responsabilităţi, ci trebuie să le abordezi corect. Eşti responsabil de persoana ta, dar ai responsabilităţi şi faţă de cei din jurul tău.
Altfel ar arăta Biserica şi lumea dacă ar exista oameni responsabili, care-şi asumă responsabilităţi şi şi le onorează!

Onorează-ţi vârsta!

Te naşti, eşti copil, adolescent, tânăr, adult, bătrân, apoi mori. Acesta este firul vieţii unui om, la unii poate ceva mai scurt. Nu ne-a fost dat prea mult sau prea puţin.
Fiecare perioadă din viaţa noastră are un rol bine definit de către Dumnezeu în formarea personalităţii noastre.
Copilăria este caracterizată prin inocenţă şi încredere.
* Adolescenţa este vârsta marilor întrebări, răscruci, dar şi a marilor decizii.
* Tinereţea este perioada din viaţă care se evidenţiază prin elan, entuziasm, dorinţă creatoare.
* Ca adult ajungi la un echilibru între putere şi experienţă şi valorifici acumulările din perioadele anterioare.
* Bătrâneţea este vârsta înţelepciunii, înţelepciune care trebuie împărtăşită celor mai tineri, prin viu grai, sau prin ceea ce rămâne scris.
Noul ritm de viaţă impus de societatea modernă ajunge să comprime anumite perioade din viaţă, să le scurteze în favoarea altora, sau să modifice graniţele vârstelor.
Astfel copilăria devine tot mai scurtă şi copiii au început să aibă preocupări şi întrebări caracteristice adolescenţilor.
Adolescenţa se tot comprimă, ceea ce face ca la unele persoane ea să treacă aproape neobservată, ca şi când s-ar fi făcut trecerea de la copilărie la tinereţe.
Oricum ar fi, eu mă adresez acum în mod special adolescenţilor şi tinerilor.
Dumnezeu Şi-a onorat promisiunile şi te-a adus la vârsta la care eşti. De fapt Dumnezeu te-a onorat pe tine şi a făcut-o prin sănătate, înţelepciune, condiţii de trai şi învăţătură şi câte şi mai câte…
Acum El priveşte şi aşteaptă să vadă răspunsul tău:
– ce decizii iei şi de ce
– ce întrebări pui şi unde cauţi răspunsuri
– ce faci cu acele răspunsuri
– cum te foloseşti de energia şi darurile cu care te-a înzestrat El
Atitudinea faţă de vârsta pe care o ai te determină ca personalitate. Vârsta biologică nu este de ajuns pentru a revendica o anumită imagine. Poţi spune că eşti tânăr pentru că ai 20 de ani, dar poate te comporţi ca un om de 60 de ani. Vârsta nu este numai o problemă biologică, sau cronologică, ci este, mai înainte de toate, o stare de spirit.
Dacă tinereţea, la modul general, se caracterizează prin elan şi entuziasm, acestea trebuie valorificate în această perioadă a vieţii tale. Mai târziu le vei dori, dar nu le vei mai avea.
Dacă nu există elan şi entuziasm înseamnă că ceva nu este în regulă, din punct de vedere spiritual.
Dacă nu te mai entuziasmează nimic bun şi dacă nu găseşti nici un ideal nobil pentru care să lupţi, du-te înaintea lui Dumnezeu, sau la un om al lui Dumnezeu şi vezi care e cauza.
Dacă ai elan şi entuziasm, vei primi şi înţelepciune. Iată sursa: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale.” (Psalmi 119:99)

Onorează-ţi vârsta, răspunzând provocărilor ei, nu ocolindu-le!

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES