Arhiva pentru categoria ‘Editorial’

Goana după senzaţional

Trăim într-o perioadă în care suntem asaltaţi pe toate canalele de informaţie.
Faceţi un test: tastaţi ce vreţi în Google Search şi veţi vedea câte referinţe ies în urma acestei căutări.
Aşa cum scrie Scripura în zilele din urmă cunoştinţa va creşte.
Numai că avem o problemă serioasă. În oceanul acesta de informaţie calitatea ca şi criteriu de evaluare este înlocuită de notorietate.
Pentru a fi aleasă de către consumatorul final informaţia trebuie să fie ori extraordinar de valoroasă şi obligatoriu promovată bine, ori să fie cât mai spectaculoasă, ceea ce o face să iasă în evidenţă ca o persoană îmbrăcată în roşu la o ceremonie sobră.
Am putea să găsim scuze celor ce îşi câştigă pâinea din vânzarea informaţiei. Competiţia e extrem de dură şi nu îţi lasă decât cele două alternative: valoare mare sau senzaţional.
Ceea ce însă este îngrijorător este că şi creştinii se pot îmbolnăvi de goana după senzaţional.
Şi periodic apar teme care sunt aşa de interesante încât ne absorb energiile în aşa măsură încât „mâncăm” şi „respirăm” subiectul. Devenim captivaţi de acea temă, idee, dezbatere…
După o vreme ne plictisim, suntem dezamăgiţi, sau doza de senzaţional trebuie mărită.
Care sunt subiectele zilei acum?
În domeniul politic a trecut campania prezidenţială. Acum e palpitantă competiţia pentru alegeri interne în partide.
A fost gripa aviară, acum e gripa porcină şi toate scenariile legate de interesele din jurul acesteia.
A fost uitat Katrina sau tsunami, dar a apărut Haiti. Nu vreau să fiu maliţios, dar în curând şi Haiti va ceda locul altor evenimente şocante.
A fost Titanic. Acum e Avatar. Va trece şi el deşi acum e comentat şi răscomentat.
Au fost păstori eroi. Acum se caută turnătorii. Se potoleşte şi treaba asta.
Şi uite aşa se intră într-un cerc vicios: media prezintă senzaţionalul, consumatorul se hrăneşte cu el dar după o vreme are nevoie de o doză mai mare.
Ar fi mai corect să spunem că de fapt nu e nici măcar un cerc vicios, ci o spirală descendentă după criteriul calităţii sau ascendentă după criteriul senzaţionalului.
Şi ce e rău în a prezenta realitatea, aş putea fi întrebat? Nu e rău, dar e o diferenţă între a ilustra decent realitatea şi a o prezenta exhibiţionist. Şi durerea trebuie respectată.
Şi mai apoi din alt punct de vedere, una e să consumi ştirile despre aşa ceva şi să faci declaraţii de compasiune şi alta e să acţionezi.
E nevoie de cenzură? Doamne fereşte!
Dar de autocenzură este nevoie; cel puţin la creştini!

Sa trăieşti cu ochii deschişi!

Într-o imagine din Călătoria Creştinului (Pelerinului) de John Bunyan era un om care grebla nişte vreascuri.
O singură ridicare a capului l-ar fi ajutat să vadă că cineva îi oferea o cunună.
Avem două alternative:
– să trăim cu capul plecat la vreascuri sau cu ochii în sus, acceptând cununa
– să trăim cu ochii închişi şi să nu vedem potopul de binecuvântări ce zilnic se revarsă asupra noastră, sau să avem ochii minţii şi inimii deschişi şi să vedem cât de mult ne iubeşte Domnul

– Cerem într-una binecuvântări fără să mulţumim pentru cele pe care deja le-am primit.
– Refuzăm binecuvantari pe care Domnul ni le oferă, filtrându-le prin înţelepciunea lumii şi prin vocea firii pământeşti.

Un cântec spune să-ţi numeri binecuvântările. Poate nu ar strica un exerciţiu real: la sfârşitul zilei să aşternem pe hârtie, ca sa nu uităm, care sunt binecuvântările pe care le-am primit în acea zi.
Ar fi multe pagini de umplut.
Dacă nu am putea scrie nimic sau foarte puţin atunci ar trebui să scriem cu litere mari: POCAINŢĂ.
Şi am putea să cântăm şi să ne rugăm fierbinte:
Deschide-mi ochii!
Vreau să Te văd Isus!

Echilibru 3: Slab şi tare

Viaţa de creştin este o permanentă luptă. La asta suntem chemaţi. Nimeni nu ne-a promis covor roşu şi drum presărat cu petale de trandafiri. Nimeni nu ne-a promis că nu vor fi greutăţi, ba dimpotrivă.
Odată ce înţelegem natura luptei, duşmanul sau duşmanii noştri şi mijloacele de luptă devenim soldaţi ce pot lupta şi pot birui.
E ciudat dar unul dintre duşmanii noştri cei mai redutabili suntem chiar noi înşine.
În noi se dă o luptă între carne şi dorinţele sale şi duhul şi aspiraţiile sale.
Şi e foarte important să înţelegem acest conflict şi calea spre biruinţă.
Paradoxal pare că pentru a birui este nevoie să pui în echilibru două percepţii aparent radical opuse despre tine: sunt slab şi sunt tare!
Da, suntem slabi, sau mai bine zis total neputincioşi. Fără această constatare nu poate Dumnezeu să lucreze în viaţa unui om.
Aşa este „nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”, „căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” şi atunci nu îţi rămâne decât un strigăt de deznădejde: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”

Această atitudine de a te vedea pierdut definitiv trebuie pusă în echilibru cu alta care vine în urma locuirii şi stăpânirii vieţii tale de către Duhul Sfânt.
Înţelepciunea lui Dumnezeu face ca ceea ce e cu neputinţă la oameni să fie cu putinţă la El; ceea ce e de neînţeles la muritori sa fie desăvârşit la El; ceea ce pare o contradicţie pentru mintea limitată să fie în perfectă armonie când vine de la El.
Cel slab să zică sunt tare! Aceasta aşteaptă Dumnezeu de la copiii Săi.
Un Dumnezeu Atotputernic nu poate avea copii slabi!

„despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5)
„pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filip. 4:13)

Cele două afirmaţii sunt din aceeaşi Carte şi se completează aşa de frumos.
Creştinii puternici sunt cei ce se vad slabi faţă de ei înşişi, dar tari în Hristos.
Creştinii înţelepţi sunt cei ce se văd aşa de limitaţi când sunt singuri, dar cu atâta discernământ când îi conduce Duhul.
Creştinii „mari” sunt aceia care se văd mici in ochii lor, dar pe care îi înalţă Domnul.

Un creştin este eficient doar atunci când reuşeşte să se vadă aşa cum îl vede Domnul, pentru că în acest vas de lut El a pus comoara Lui nepreţuită.
Mândria (a te vedea puternic prin puterile tale) arată independenţă şi răzvrătire, iar a te vedea slab (când Îl ai pe Hristos) arată necredinţă şi neascultare.
A te vedea aşa cum te vede Domnul este sursa biruinţei în viaţa de credinţă şi de slujire.

Reevaluare

E ajunul Crăciunului. Mâine sărbătorim începutul călătoriei spre Golgota a Fiului lui Dumnezeu.
Betleemul nu a fost scop în sine şi nu trebuie rupt din contextul planului de mântuire al lui Dumnezeu.
Nu trebuie nici romanţat nici umflat religios, pentru a nu rata semnificaţia lui spirituală.
Mai mulţi ani am trăit pe vremea regimului comunist când limba de lemn era un mod curent de exprimare sau de evitare a exprimării sincere.
Credeam că am scăpat de ea odată cu decembrie 1989.
Nu numai că nu am scăpat de limba de lemn, în forma aia brută, ci ea s-a sofisticat şi a devenit mai periculoasă.
A fost şlefuită şi dată cu lac şi sună mai melodios decât cea brută, comunistă, dar nu sună mai autentic, mai sincer.
Dacă de exemplu înainte de 1989 voiai să spui ca te vei lupta pentru un ideal spuneai: „voi face totul pentru ca…”. În realitate nu era nici o intenţie pentru a face ceva, dar suna corect, ideologic vorbind.
Acum realizez că şi românii aveau o formă de „corectitudine politică” aşa cum au americanii (umor negru).
Acum limba de lemn e mai lustruită şi mai sofisticată.
E valabil în campaniile electorale, dar e valabil şi în limbajul religios. Priviţi, citiţi şi ascultaţi urările de Crăciun. Unele sună atât de frumos, dar atât de fals, încât parcă ţi-e şi frică să mai faci o urare. Există specialişti în compunerea urărilor de sărbători.Tu doar faci copy/paste. Asta îmi aduce aminte de felicitările prefabricate pe care le primeam din America înainte de 1989. Erau gata scrise şi decorate, iar cel ce le trimitea doar semna. Singurul lucru mai interesant din acele felicitări era „device”-ul ăla ce cânta o melodioară.
De câţiva ani buni sunt foarte atent la ce spun, când spun şi cum spun şi mai ales dacă ceea ce spun vine din inimă.
În timp am înţeles că nu ajunge să spui pace de pe buze, ci să binecuvântezi din inimă pe cineva cu pace, mai ales că oricine are nevoie de ea.
Pe măsură ce înaintez în vârstă realizez că nu pot să spun uşuratic „sănătate” ci inima mea trebuie să rostească sănătate înainte de a vorbi buzele.
Verifică-ţi limbajul şi când îi feliciţi de sărbători pe cunoscuţi.
Nu-i felicita ci binecuvântează-i!
Iată şi două sfaturi practice:
– e jignitor să trimiţi mass-felicitări, adică să scrii câteva cuvinte pe care le vei trimite tuturor celor din lista ta de adrese cu un singur click
Dumnezeu te cunoaşte pe nume şi ţi se adresează personal. Asta arată iubire şi respect.
– nu fă marketing relaţional, sau o operaţiune de PR. Când urezi ceva cuiva gândeşte-te la el, la personalitatea lui şi scrie-i ca şi când ar fi în faţa ta şi i-ai vorbi direct
Prefer să nu urez ceva cuiva dacă nu o fac din inimă. Lipsa timpului nu este o scuză pentru superficialitate.

Eu îm doresc ca în acastă perioadă să experimentez pacea unui copilaş pentru care mama şi tata înseamnă totul! Ştiu că pacea asta nu o dă decât Isus!

Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.
Filipeni 4:7

A meritat?

Am auzit această întrebare de mai multe ori şi în diverse ocazii. Nu numai că am auzit această întrebare, dar şi prea des am auzit un răspuns negativ la această întrebare.
Am să încerc să îmi spun şi eu părerea.
Înainte de orice aş vrea să reafirm că orice eveniment este cunoscut şi îngăduit de Dumnezeu. Pe El nu Îl surprinde nimic şi istoria nu este decât relatarea lucrurilor îngăduite de El.
Putem avea multe frustrări legate de evoluţia ulterioară a societăţii româneşti, în raport cu aşteptările noastre. Şi e bine de spus că unele aşteptări au fost legitime, dar altele nu au fost deloc. Nu e normal să vrei să curgă lapte şi miere ca în Occident dar să lucrezi ca în Orient.
Totuşi nu e corect să uităm toate lucrurile bune de care ne bucurăm, omeneşte vorbind, care nu erau posibile fără acel decembrie 1989.
Un cântec spune „Count your blessings!”, adică enumeră binecuvântărle primite.
Fără să fiu bănuit de frivolitate aş vrea să enumăr câteva lucruri de care vă bucuraţi şi care au intrat în viaţa voastră acum: Internet, Coca-Cola, KFC, paşaport, blogging…
Cred că realizaţi însă că cele enumerate de mine sunt doar fleacuri faţă de multe altele mai importante: dreptul de a spune ce gândeşti, dreptul de a călători, dreptul de a studia unde vrei, dreptul de întrunire liberă, dreptul de a avansa în carieră, dreptul de a pune copilului tău ce nume vrei, dreptul de a te întâlni cu prietenii din altă ţară…
Nu le luaţi ca meritate şi ele nu ar fi fost posibile dacă nu se schimba regimul.
Ajută dacă nu vă comparaţi întotdeauna cu SUA şi mai aruncaţi o privire şi spre Coreea de Nord, să zicem.
Imaginea mea despre comunism şi despre regimul trecut are multe faţete. Am să vă spun doar una.
Într-o zi am fost la Alimentara să cumpăr ceva alimente. Pe absolut toate rafturile din zona de autoservire erau doar borcane cu ştevie, nimic altceva. Cred că ştiţi cine mănâncă în mod normal ştevie.
Dar cu siguranţă că pentru noi credincioşii există câştigul imens de a-ţi afişa şi afirma credinţa în locuri şi modalităţi de neînchipuit înainte de decembrie 1989.
În fiecare an când mergeam la Tabăra Plopu aveam două motive de rugăciune:
– Doamne dă-ne vreme bună! (pentru că nu aveam spaţii acoperite)
– Doamne închide-le ochii (securiştilor)
La ultima ediţie dinainte de 1989 Securitatea s-a supărat tare când a aflat. Bine că a aflat când s-a terminat. Şi era şi greu să nu afle când fuseseră 120 de participanţi din multe locuri şi chiar din diferite confesiuni.
Aşa că ediţia din 1990 stă sub simbolul acestei libertăţi. Tinerii din Timişoara au adus un drapel cu gaură, drapelul libertăţii.
Un fotograf inspirat mi-a făcut o fotografie care are valoare şi sentimentală şi de simbol pentru mine.

Libertatea

Timp de 20 de ani nu am vorbit în spaţiul public despre decembrie 1989. Atunci aveam 31 de ani şi ca marea majoritate a românilor îmi doream o schimbare.
Ascultam Radio Europa Liberă şi aflasem ceea ce se întămplase în celelalte ţări din lagărul socialist. Ştiam şi de „perstroika” şi „glasnosti” în URSS, schimbări de atitudine politică promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov.
Regimul politic din România era cel mai restrictiv şi nici măcar vizita lui Gorbaciov în România nu schimbase atitudinea conducătorilor români.
Speram că ceva se va schimba într-o formă sau alta. Chiar şi cedarea puterii de către Nicolae Ceauşescu către fiul său, Nicu Ceauşescu, părea o soluţie în raport cu ceea ce trăiam atunci.
Am trăit şi derularea evenimentelor datorită televizorului. În Caransebeş a murit un om, dar lucrurile s-au liniştit relativ repede.
Mulţi ani am urmărit dezbateri, am citit documente şi am aşteptat să se contureze mai clar ce a fost, pentru că destul de repede am realizat că ceva nu e în regulă.
De ce au murit aşa de mulţi oameni dupa 22 decembrie 1989, raportat la numărul morţilor de dinainte de 22 decembrie? A fost revoltă populară, a fost revoluţie, a fost lovitură de stat, a fost diversiune, au fost servicii secrete străine implicate?
După 20 de ani părerea mea este că a fost câte ceva din toate.
Nu mi-am propus să învinuiesc pe cineva, ba dimpotrivă cred că e timpul iertării. Ştiu că aş putea fi acuzat că e uşor să spui aşa ceva când nu ţi-a murit cineva în Revoluţie.
Aşa este, dar nu pot decât să spun că iertarea este o virtute creştină şi nu un moft.
Nu fac o argumentaţie pro-domo pentru că nu am fost un răsfăţat al vechiului regim, ba dimpotrivă.
Nu am fost şi nu sunt nici acum un membru de partid, ci un creştin care chiar crede că iertarea este o binecuvântare.
Dar am scris aceste cuvinte şi pentru alte motive.
Vreau să fac publice câteva lucruri ca o datorie de onoare.
Îmi pare rău că în vâltoarea evenimentelor de atunci, sub imperiul manipulării TV, am simţit că doresc ca Nicolae Ceauşescu să fie executat pentru ca lucrurile să se liniştească şi am simţit o satisfacţie că asta s-a întâmplat. Apoi mi-a fost aşa de ruşine de mine. Mi-a fost ruşine că am putut să gândesc şi să simt aşa ceva.
Fac public acest lucru ca o necesară smerire publică, nu numai intimă.
De atunci am devenit foarte circumspect faţă de informaţiile ce vin prin mass-media.
Mai am de spus un lucru pe care l-am trăit în noiembrie.
La televizor nu mai priveam că era mereu acelaşi lucru: 2 ore de omagii adresate lui Ceauşescu.
Seara însă ascultam Radiojurnalul care începea la ora 22. Deschideam radioul cât mai aproape de ora 22 tocmai pentru că de la 21 la 22 era o emisiune omagială.
Într-o seară am deschis radioul cu puţin mai repede. Ultimele cuvinte dintr-un cântec patriotic ce încheia acel program erau: „Ceauşescu slavă!” Atunci am zis că s-a sfârşit, gândindu-mă la Irod (Faptele Apostolilor 12:21-23  Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc, şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.)
Şi încă un lucru vă mai spun. Într-o discuţie cu câţiva ucenici de ai mei prin 1989 le spuneam că va veni o libertate aşa de mare că vom avea voie să ne exprimăm credinţa oriunde. Şi azi mă mir de acea încredinţare ce nu era susţinută de realitatea exterioară.
Am pus însă o întrebare retorică: Vom şti noi credincioşii evanghelici să folosim această libertate?
Răspundeţi voi dacă chiar am ştiut în aceşti 20 de ani!


PS În sens spiritual cred că unii erau liberi înainte de 1989 şi după 1989 au devenit robi. Dar asta e o altă temă.

Spiritul Sărbătorii

Şi anul acesta mi-e teamă.
Vine Crăciunul după cum zic unii, sau Sărbătoarea Naşterii Pruncului, după cum zic alţii şi iarăşi vom rătăci pe multe căi în căutarea spiritului sărbătorii.
Fie că e vorba de consumerism reprezentat de prea celebra băutură răcoritoare care anunţă venirea Crăciunului cu bucuriile sale culinare şi bahice, fie că e vorba de fastul religios şi declaraţiile pompoase despre scena idilică de la Bethleem, cam tot aia e.
Primul Crăciun, ca să păstrez convenţia numelui, nu a reprezentat deloc abundenţă ci sărăcie materială. O doză minimă de moderaţie nu ar strica deloc în celebrarea acestui eveniment.
Tot atât de adevărat este şi că idilizarea scenei Bethleemului nu face deloc bine din punct de vedere al percepţiei asupra semnificaţiei sale profunde.
Acolo chiar era un grajd, chiar mirosea a animale, chiar era un loc nepotrivit pentru o naştere.
Şi astea trebuie spuse tocmai pentru a arăta cât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a acceptat ca Fiul Său să îşi înceapă călătoria pe pământul acesta din acest loc atât de umil.
E o vorbă care circulă în mod special în America: „Jesus Is The Reason Of The Season” (Isus este adevăratul motiv al sărbătorii). Sunt perfect de acord cu acest enunţ însă nu doar la nivel declarativ.
Dacă ar fi aşa cifra de vânzări a mall-urilor şi a supermarketurilor din America şi de aiurea nu ar mai fi aşa de mare în Decembrie.
De mulţi ani am hotărât ca de Crăciun şi de Paşte să nu mai fie un festin culinar în casa noastră şi să nu fie momentul în care să ne cumpărăm haine noi.
E nevoie şi de modalităţi practice de a dovedi că Isus este cu adevărat Cel ce are atenţia noastră.
Ce zici, nu de sărăcie, ci de simplitate? Poate nu e o idee chiar atât de rea.

Descarcă The Beauty Od Simplicity (1280 x 720 px.)

Creştinism de doi bani

Cuvinte şi expresii favorite: a fost fain, acum n-am chef, ieşiri, fără reguli, mie nu-mi comandă nimeni, să-şi vadă de viaţa lui, pe alţii nu-i vede?, fraierul, s-au găsit sfinţii!, nu simt un îndemn, nici chiar aşa, parcă ei ştiu, asta nu-i păcat, că parcă Dumnezeu e interesat de orice fleac, las’ că ştiu eu…

ATITUDINI şi COMPORTAMENTE:
 Individualism religios: credem că suntem stăpâni pe noi înşine şi noi suntem autoritatea care decide ce e bine şi ce e rău (Judecători 16:7)
Spirit de gaşcă: un lucru e mai puţin rău dacă e făcut în grup, un lucru e mai puţin rău sau chiar bun dacă îl face şi unul mai mare ca tine (Romani 1:32)
Relativism (în vorbire, în valori, în finalitate): iadul nu mai e atât de iad şi raiul nu mai e atât de rai, diavolul nu mai e atât de diavol şi Dumnezeu nu mai e atât de Dumnezeu, păcatul nu mai e atât de păcat şi evlavia nu poate fi nici măcar definită…
Superficialitate: în cunoştinţă, în practică, în lucrare, calitate proastă în trăire şi slujire (2 Timotei 4:3,4a)
Atitudine de consumator: în general lapte ca hrană şi programe şi activităţi ca manifestări creştine (Evrei 4:7)
Creştinism cultural: ne adaptăm în loc să reformăm şi ne pierdem relevanţa şi mărturia
Orientare spre materie şi carne: trăire carnală, egoism
Răzvrătire: obrăznicie faţă de Dumnezeu, mândrie, păcat cu voia

Echilibru 2: A da şi a primi

Dumnezeu este un Dumnezeu care ne este prezentat în Scriptură ca Cel ce dă şi dă cu mână largă, dar şi unul care aşteaptă să primească.
A dat pe Fiul Său, a dat mântuirea, a dat viaţă, a dat „talanţi”…
Tot adevărat însă este că aşteaptă să primească ascultare, laudă, mulţumire şi închinare, slujire, investirea darurilor date de El…
Trebuie observat că întotdeauna Dumnezeu a dat înainte de a cere ceva.
De aceea îndemnul din Scriptură este „daţi şi vi se va da”.
Natura omenească este prin definiţie egoistă. Ne place să primim şi ajungem să considerăm că trebuie să primim, că ni se cuvine, iar atunci când nu primim ceea ce cerem „dăm din picioare” de supărare.
E un comportament ce ar putea fi catalogat ca al „buricului pământului”.
Atitudinea aceasta este valabilă şi în raportarea noastră la Isus Hristos.
Ne place de Isus Hristos Mântuitorul pentru că El se oferă şi dă: mântuire, iertare, eliberare…
Nu suntem prea încântaţi de Isus Hristos Domnul pentru că El cere şi nu cere puţin, nu cere mult, ci cere totul: supunere totală, abandonul voii tale în favoarea voii Lui, ascultare necondiţionată prin credinţă…
Şi în raportul cu Duhul Sfânt putem avea acelaşi gen de probleme: ne încântă darurile Sale, însă nu prea ne preocupă roada Sa, călăuzirea Sa şi ascultarea de El.
Traian Dorz surprinde foarte bine aceest fel de atitudine faţă de Dumnezeu:

O, iartă-mi, te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
Prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni;
Căci am făcut adesea din Tine robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.

În loc să vreau eu Doamne să fie voia Ta
Îţi cer, Îţi cer într-una să faci Tu voia mea.
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vrei
Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai.
Gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
Am drept să-Ţi cer într-una să faci tot ce doresc…

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
Şi-nvaţă-ma ca altfel să stau în faţa Ta:
Nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate să fie voia Ta. 

Dacă aşa stau lucrurile în raport cu Dumnezeu, aşa vor sta lucrurile şi în raport cu semenii noştri.
Ai de ales: să trăieşti o viaţă egocentrică şi egoistă, sau să fii o binecuvântare pentru alţii şi să crezi din inimă că „e mai ferice a da decât a primi”.

Un om echilibrat este cel ce ştie să ofere, să dea şi în aceeaşi măsură să primească cu smerenie şi să folosească ceea ce a primit într-un duh de mulţumire, dar şi cu dorinţa de face parte şi altora de ceea ce a primit şi a pune în slujba Domnului.

Vi-am pregătit un clip care se numeşte Cântec de colectă. Mi-a venit ideea de a-l face acum câţiva ani când am vazut zgîrcenia evenghelicilor până şi la actul colectei din ziua de închinare.

Puteţi descărca acest fişier la rezoluţia de 1280 x 720 px.
Cântec de colectă

Echilibru 1: Dumnezeu Creator şi Tată

Orice creştin are cu siguranţă întrebări legate de anumite subiecte fundamentale:
– Cine este Dumnezeu şi cum se manifestă El?
– Care este şi cum ar trebui să fie relaţia mea cu Dumnezeu?
– etc.
Trăirea noastră este determinată de răspunsurile pe care le găsim la aceste întrebări şi la altele asemenea lor.
Nu doar răspunsul raţional în sine, ci modul în care acceptăm aceste răspunsuri în spiritul nostru.
La prima vedere această dublă calitate a lui Dumnezeu de Creator şi Susţinător pe de o parte şi Tată pe de altă parte este acceptată de toţi creştinii serioşi.
De ce însă „spectrul” raportărilor la Dumnezeu este atât de variat?
Probabil că înţelegem trunchiat sau deformat Persoana lui Dumnezeu şi ca atare ne comportăm în consecinţă.
Dumnezeu este Creatorul întregului Univers. Tot ceea ce a fost creat este opera lui Dumnezeu, de la imensitatea macrocosmosului până la imensitatea microcosmosului.
Dacă acesta e creaţia lui Dumnezeu, cum este Creatorul acestei creaţii?
Dacă această creaţie atât de complexă funcţionează atât de minunat, cât de minunat poate fi Dumnezeul care o susţine?
De ce atunci acest Dumnezeu atât de minunat este ba neglijat, ba „micşorat”, ba I se neagă controlul absolut asupra evenimentelor în favoarea hazardului. Eu personal nu cred absolut deloc în întâmplare. Lui Dumnezeu nu-i scapă nimic de sub control. Şi perii capului meu sunt număraţi de El şi nimeni şi nimic nu poate să treacă peste autoritatea şi suveranitatea Sa.
Ce ar trebui să îmi inspire acest Dumnezeu absolut de necuprins?
Ar trebui să mă apuce o teamă de moarte de a intra în contradicţie cu un asemenea Dumnezeu.
Isaia are o întâlnire cu Dumnezeu care ilustrează ce anume simte sau ar trebui să simtă un om ce se raportează la Dumnezeul Creator şi Susţinător:
Isaia 6:1-5  În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.
Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.
Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”!
Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum.
Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

Pe de altă parte  nu putem şi nu trebuie să uităm că Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi nu orice fel de tată, ci Cel ce a iubit atât de mult încât „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, jertfă de Dumnezeu pentru oameni răzvrătiţi împotriva Sa.
Cine poate înţelege o aşa iubire? Acest Dumnezeu aşa de mare şi cutremurător de puternic este un Tată atât de iubitor.
Iubirea Lui ar trebui să stârnească în mine iubire, duioşie şi îndrăzneala de a sta de vorbă cu El.
Cu toate acestea de ce atunci sunt creştini care slujesc, dacă slujesc, de silă, sau din simţul datoriei, comparându-se permanent cu alţii?
De ce sunt creştini care nu au dorinţa de a vorbi cu Tatăl lor, nu cred promisiunile Tatălui lor, ca să nu spun că uneori au o atitudine sfidătoare faţă de iubirea Lui.
Singurul răspuns corespunzător pentru iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu este iubirea mea necondiţionată. Întrebarea lui este simplă: „mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”

Cum arată viaţa unui creştin care înţelege echilibrat cele două calităţi ale lui Dumnezeu?
În primul rând frica de Domnul, reverenţa, nu poate şi nu trebuie înlocuită când e vorba de relaţia cu Dumnezeu de nici un model comportamental uman.
Există o îndrăzneală a limbajului verbal sau non-verbal când e vorba de Dumnezeu care devine chiar scandaloasă. Cum mă adresez lui Dumnezeu, cum gândesc despre El, cum vorbesc despre El…
Am luat ca principiu de viaţă să nu glumesc niciodată cu Dumnezeu, sau când vorbesc de Dumnezeu.
Păcat că au apărut aşa-zisele bancuri creştine: bancuri cu Dumnezeu ca personaj.
Cu oamenii te mai poţi „trage de şireturi”, deşi nu e frumos deloc, însă să nu uiţi niciodată că Dumnezeu nu este om şi  pe deasupra El Însuşi te-a tratat cu mare respect şi nu te-a tratat incorect niciodată.
Fără să vreau să generalizez cred că în mediul evanghelic reverenţa faţă de Dumnezeu cam lasă de dorit, iar dacă este clamată este de obicei ataşată aspectelor exterioare şi nu începând cu atitudinea inimii.
Dacă o extremă a raportării la Dumnezeu este lipsa reverenţei, cealaltă extremă este cea a unui Dumnezeu nemilos şi care pedepseşte foarte repede.
Acum câţiva ani îmi spunea o colegă de serviciu, foarte religioasă, că de mică ea fost învăţată că Dumnezeu pedepseşte şi că dacă ai greşit nu te iartă chiar imediat şi nu oricum prea de multe ori.
Îi vorbeam de iubirea lui Dumnezeu şi spunea că nimeni nu-I prezentase un aşa Dumnezeu până atunci.
Prezentarea lui Dumnezeu ca şi Creator, neînsoţită de calitatea lui de Tată, omoară relaţia cu El, îndrăgostirea de El, închinarea din inimă.
În cel mai bun caz dezvoltă comportamente morale corecte, respectarea adevărului, slujirea, chiar şi lupta, dar nu desfătarea în prezenţa Lui.
Prezentarea lui Dumnezeu ca Tată, fără a ţine cont în mod real de calitatea lui de Creator, face să avem îndrăzneală la El, să ne adresăm Lui pentru problemele noastre, chiar să ne închinăm,dar există pericolul evident de a fi copii obraznici şi egoişti (noi, nouă, pentru noi, dă-ne, fă-ne, ajută-ne…)

Este nevoie ca în permanenţă să avem vie imaginea unui Dumnezeu atât de mare, căruia putea să nu-I pese deloc de noi, care suntem un nimic la scara întregii creaţiuni, dar care a ales să ne facă copiii săi prin jertfă supremă.
Asta duce la echilibru în raportarea noastră la Dumnezeu:
– reverenţă şi iubire
– slujire şi adorare
– luptă şi închinare

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES