Arhiva pentru categoria ‘Editorial’

Veacul vorbelor

Cuvântul rostit de Dumnezeu este DA şi AMIN!
Întotdeauna când Dumnezeu a spus ceva s-a şi făcut acel lucru.
Rostirea Sa are putere şi autoritate şi pune lucrurile în mişcare. Nimeni nu îndrăzneşte să-I stea împotrivă şi nici nu poate. Doar omul o mai face, fie că vorbim de omul fără Dumnezeu, fie că vorbim de „homo religiosus christianus”, fie că vorbim chiar de oameni care îl slujesc pe Dumnezeu.
Dacă la primele două categorii e de înţeles, pentru că şi ateul şi fariseul sunt fără Dumnezeu, e mai greu de înţeles de ce şi oameni aproape de Dumnezeu cad în acelaşi păcat.
Iată două exemple, sancţionate de Dumnezeu:
– Iov este mustrat de Dumnezeu pentru că în neprihănirea sa ajunsese să îşi caute justificarea. „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?” ( Iov 38:2)
– Petru este mustrat de Domnul Isus pentru că a vorbit pripit despre lucruri pe care nu le înţelegea. „Petru L-a luat de oparte, şi a început să-L mustre, zicând: Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Matei 16:22)

În veacul acesta în care toţi se pricep la toate la fel de bine, în acest veac al vorbelor, în veacul de aur al avocaţilor lui Dumnezeu, al sfetnicilor lui Dumnezeu şi al purtătorilor de cuvânt ai lui Dumnezeu, cu siguranţă că e nevoie să reînvăţăm tăcerea şi în această tăcere să ascultăm ce spune El.
Chiar Dumnezeu ne cheamă la aceasta şi El promite că ne va învăţa înţelepciunea.
„Ia aminte, Iov, şi ascultă-mă! Taci, şi voi vorbi!” (Iov 33:31)
„Dacă n-ai nimic de zis, ascultă-mă! Taci, şi te voi învăţa înţelepciunea.” (Iov 33:33)

Mi-aş dori ca acest enunţ, – „Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama” -, să nu fie valabil pentru mine.

Preluare parţială de pe blogul Când El vorbeşte

Mesajul Evangheliei

Mesajul Evangheliei nu s-a schimbat.
Foarte uşor dăm vina pe oameni că nu sunt interesaţi de mesajul ei.
Nu cumva e ceva în neregulă cu noi înşine?
Nu cumva am pierdut ceva din ea, ceva „pagini”, sau şi mai grav, ceva spirit?
Sau poate că am uitat care era modul Învăţătorului de a se apropia de cei nemântuiţi.
Poate am devenit prea „serioşi”, prea plini de importanţa misiunii noastre, sau poate mai preocupaţi de impresia pe care vrem să o facem.
Poate am uitat că Evanghelia nu stă în vorbe ci în putere.
Poate că vorbim o limbă „străină”, un jargon neinteligibil pentru cei ce nu cunosc Evanghelia.
Sau poate nici nu prea contează dacă nu înţeleg.
Ori avem tăceri prea semnificative, ori vorbiri prea goale sau in limbaj de lemn.

Ce e de făcut?
Înapoi la conţinut şi înapoi la metoda Învăţătorului!

Întrebări

În adâncul inimii nimeni nu apreciază lucrurile ieftine. Acestea sunt considerate de slabă calitate şi ca atare aprecierea noastră faţă de ele e foarte scăzută.
Dacă în domeniul material e aşa, cu atât mai mult e valabil în lumea spirituală.
Comportamentul unui creştin este direct proporţional cu valoarea pe care o atribuie în sens spiritual jerfei Domnului Isus Hristos.
Ce s-a putut întampla în Ghetsimani ca Isus să transpire sange?
Ce a fost la Golgotha atât de groaznic ca Însuşi Tatăl Său să Îşi întoarcă privirea de la El?
Dumnezeu-Iubirea – să Îşi întoarcă faţa de la cineva care suferă?
Dumnezeu-Iubirea – să Îşi întoarcă faţa de la Însuşi Fiul Său preaiubit?
Ce conflict cosmic putea să provoace această reacţie?
De fapt Tatăl întorcându-Şi privirea de la Fiul Său S-a întors spre tine.
De dragul tău a făcut-o – nespusă taină a iubirii Celui ce este Iubire!
M-a pus în taler cu Însuşi Fiul Său şi balanţa a înclinat în favoarea mea.
Ce fel de Dumnezeu e acesta?
Ce fel de atitudine ar trebui să am faţă de El?
Ce dragoste ar trebui sa-I port?
Ce ascultare, din dragoste, ar trebui să am?

Ars Poetica: Iubirea şi Frumosul

Iubirea şi frumosul nu distrug
Te uiţi la floare fără sfâşiere
Şi somnul pruncului poţi să-l săruţi
Şi lacrimile ţin de mângâiere.

Ioan Alexandru
Iubirea şi Frumosul (fragment)
Pământ transfigurat 1982

Olimpiada de iarnă – Vancouver 2010

S-a încheiat şi ceremonia de inaugurare a Jocurilor Olimpice de iarna, Vancouver 2010. Din punct de vedere artistic a fost o reuşită la care şi-au adus contribuţia şi doi români care au realizat softul pentru coordonarea efectelor luminoase.
Din nefericire încă înainte de inaugurare un sportiv şi-a pierdut viaţa.
Am fost curios să văd care este tendinţa ideologică a acestor jocuri.
Oricum Jocurile Olimpice au la bază origini păgâne, dar fiecare ţară organizatoare a dat ediţiei organizate de ea anumite nuanţe.
Deşi nu aveam mari aşteptări, Canada a mers într-o direcţie clară:
– tradiţie păgână (nu a fost nici cea mai vagă aluzie la faptul că această ţară a prosperat bazată pe valori iudeo-creştine)
– ecologie
– umanism (mai degrabă la nivel declarativ, pentru că realitatea valorilor umane, fără Dumnezeu, îşi arată roadele)

E uluitor câte resurse umane şi materiale pot fi mobilizate pentru evenimente de genul acesta. E adevărat că mulţi bani se învârt şi de multă imagine beneficiază ţara organizatoare, dar sunt câteva mii de voluntari care n-o fac pentru bani, eventual pentru faimă).
Dacă ar fi de învăţat o lecţie ar fi aceea a concentrării în atingerea unor obiective şi excelenţa în realizarea lor.
Ar mai fi o lecţie alegorică: flacăra olimpică a călătorit peste 4 luni până la momentul inaugurării şi cei ce au transportat-o au avut grijă să nu se stingă.

Totuşi, la finalul ceremoniei am avut şi eu satisfacţia de a asculta un cântec de excepţie: Hallelujah.
În această ceremonie a fost cântat de K. D. Lang, dar eu prefer interpretarea într-un registru mai grav a compozitorului, Leonard Cohen.
Leonard Cohen este un evreu născut în Canada, dar cu rădăcini în Polonia şi Lituania, fiind una dintre personalităţile culturale contemporane excepţionale: scrie proză, poezie, compozitor şi interpret.
Iată o interpretare a lui Leonard Cohen mai din tinereţe. Deşi acum are cam 76 de ani tot mai cântă, inclusiv în turnee.

Iată şi cea mai reuşită adaptare creştină. Ea îi aparţine lui Lincoln Brewster, cântec ce se numeşte Another Hallelujah, cântat ca un omagiu pentru cei cinci misionari ucişi în Ecuador: Nate Saint, Roger Youderian, Peter Fleming, Edward McCully şi Jim Elliot.

Simplitatea

Făcând turul blogurilor mele am postat azi pe câteva dintre ele şi am avut surpriza ca, fără să premeditez acest lucru, să prezint aceeaşi temă, cu două mijloace diferite.
E vorba de Frumuseţea simplităţii, atât pe Foto Inspiraţii cât şi pe MyTube Video Clips.
Şi uite aşa am decis să spun câteva cuvinte despre acest subiect şi în Jurnalul lui Mitruţ.
Trăim o perioadă ciudată. E parcă o goană după sofisticare, după lucruri complicate, ţinute ciudate, după expresii din ce în ce mai alambicate, în ideea de a fi mai interesanţi.
Simplitatea pare un handicap, o povară de care trebuie să scapi cu orice preţ.
Se spune că starurile nu vor să fie văzute demachiate pentru că diferenţa dintre imaginea lor reală şi cea de scenă e foarte mare.
Cu siguranţă că manifestarea exterioară este determinată de lipsa simplităţii interioare.
Dumnezeu ne-a dat darul simplităţii tocmai pentru a fi liberi.
Adevărul e simplu, are doar o faţă, minciuna e complicată pentru că poate lua câte feţe doreşte.
Iubirea e simplă, nu are nimic de ascuns, flirtul e complicat pentru că permanent există un joc al cuvintelor şi sensurilor duplicitare.
Vorbirea din inimă e simplă pentru că vine din realitatea trăirii, discursul e duplicitar pentru că mesajul nu concordă cu realitatea interioară.
Francois Fenelon spunea: „Când posedăm cu adevărat această simplitate interioară, întreaga noastră înfăţişare e mai sinceră şi mai naturală.
Această simplitate autentică… ne face conştienţi de existenţa unei anumite deschideri, blândeţi, inocenţe, voioşii şi seninătăţi, ceea ce constituie o adevărată încântare atunci când o privim de aproape şi neîncetat cu ochi curaţi.
O cât de plăcută este această simplitate!”

(trad. Amelia Chiţescu în Disciplinele Spirituale de Richard Foster)

Decalogul meu

La apariţia oficială a Internetului aveam 33 de ani, aşa că am înaintat în vârstă observând şi folosind inovaţia, atât în domeniul hardware, software, dar şi al interconectării.
Sună a poveste atunci când spun că primul PC pe care l-am folosit, un 286, avea 40 MB HDD şi 1 MB RAM. Asta era chiar în anul 1991, anul apariţiei Internetului.
Din necesitate, dar şi din pasiune am urmărit de aproape aceste dezvoltări, încercând să văd cum pot face ele munca mai uşoară şi slujirea mai eficientă.
Ca un autodidact am învăţat acceptabil HTML 4 şi ceva JavaScript şi am început să fac webdesign.
La început era mai mult cod, dar mai apoi au început să apară programele WYSIWYG.
Cu toate acestea şi astăzi mai merg în spatele cortinei pentru a mai face reglaje fine, modificând codul.
A mai trebuit să mă acomodez şi cu bazele de date, MySQL fiind opţiunea mea.
Acum mă lupt cu php.
Enumerarea aceasta să nu sune ca o laudă a unui expert, pentru că nici pe departe nu sunt aşa ceva. Sunt doar un autodidact care ştie atât cât are nevoie pentru a putea să facă funcţional un proiect.
Multă vreme webdesign-ul era îndreptat în mod special spre crearea de website-uri.
Ceea ce azi numim blog a apărut ceva mai târziu şi s-a impus ca o cale foarte accesibilă de comunicare a ideilor.
La începuturi blogul avea o formă simplă şi era un fel de extensie a website-ului, fiind folosit în mod special pentru a comunica ultimele noutăţi.
Eu însumi am folosit un blog la primul website de slujire, care era legat de website printr-un link. Layout-ul era ca al website-ului, însă ultima postare apărea prima pe pagină, însoţită de data postării.
La vremea de atunci mi-a fost foarte utilă formula aceasta. Era ca şi cum unei reviste îi ataşasem un ziar.
Ceva mai târziu au apărut platformele puternice, aşa cum le ştim astăzi. Prima mare platformă a fost WordPress, Blogger fiind o platformă bună dar nu atât de populară.
Odată cu achiziţionarea Blogger de către Google, a apărut .blogspot.
Recomandarea mea pentru cei ce vor să facă blogging este să aleagă Blogger sau WordPress.
Care e cea mai bună platformă dintre cele două? Nu mă întrebaţi pe mine. Eu am ales Blogger, aşa că sunt subiectiv. Toate blogurile mele sunt pe Blogger.
Prima dată am început să folosesc Blogger în 1996. Era încă în forma veche, înainte de a fi mutat pe serverele Google.
Blogul meu personal a stat la păstrare vreo trei ani şi am revenit în 2009, an în care am găsit o platformă grozavă, incluzând şi template-uri excelente, „third party”.
Acum pot spune, fără teama de a greşi că blogul a devenit în marea parte a cazurilor o unealtă excelentă pentru utilizatori, doar în anumite cazuri impunându-se nevoia de a avea un website pe un server dedicat şi cu un domeniu propriu.

De ce am făcut această lungă introducere?
Am vrut să subliniez că acum bloggingul a devenit pe de o parte un fenomen social, iar pe de altă parte că suportul tehnic excelent asigură accesul la această formă de comunicare oricărei persoane cu un minimum de cunoştinţe.
Asta naşte însă şi probleme de natură etică.
Cine poate scrie pe blog? Ce poate fi scris pe un blog?
Tehnic vorbind, oricine poate avea cel puţin un blog, chiar dacă nu are nici măcar un PC. Poate merge la un Internet Cafe sau la un prieten şi poate posta de acolo. Ar trebui toţi să o şi facă? Părerile sunt împărţite. Unii spun că trebuie să ai talent, alţii că nu neapărat; unii spun că trebuie să ai ceva special de spus, alţii că îţi pui inima pe hârtie şi ajunge…
Ar mai fi o întrebare generală, dar pe care eu o adresez deja particularizată.
Care sunt limitările pe care un blogger creştin ar trebui să le aibă?
Aici e aici. Unii cred că poţi spune orice şi oricum. Evident că nu există o autoritate morală „bloggeristică” şi nici nu ar trebui.
Cred că aici operează autocenzura, care ar trebui să fie alimentată din învăţătura Scripturii, ce reflectă viaţa şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor.
Eu am decis pentru mine să îmi stabilesc un fel de decalog personal, ca o culegere de principii, care să îmi traseze un cadru din care să nu ies, de bunăvoie.

1. Orice postare a mea va ţine cont de faptul că Domnul este Dumnezeul meu şi El trebuie onorat!
2. Blogul sau postarea nu trebuie să fie scop în sine, ci doar mijloace.
3. În nici o postare nu pot şi nu trebuie să aduc atingere directă sau indirectă Numelui Domnului, prin fondul mesajului sau prin expresiile folosite.
4. Voi privi bloggingul ca o slujire pe care trebuie să o fac fără cusur, folosind toate resursele mele, dar fără să uit că am nevoie de odihna Lui.
5. Voi onora pe cei ce sunt mai avansaţi în această slujire, ca un mod de recunoştinţă meritată.
6. Nu-mi voi permite să rostesc cuvinte de jignire la adresa altui blogger, comentator, sau chiar persoană neprietenoasă, sau să am aere de superioritate faţă de cineva.
7. Nu voi participa la nici un fel de campanie
CONTRA faţă de vreun alt blogger sau faţă de activitatea acestuia.
8. Nu voi prelua materiale de la un alt blogger fără a cita sursa şi a-i da credit autorului acelui material.
9. Nu voi face afirmaţii fără să verific sursa acestora.
10. Mă voi feri de orice invidie sau competiţie negativă şi voi refuza să beneficiez, chiar şi prin omisune, de creditul care se cuvine altui blogger.

Ştiu că unele din aceste principii nu mă vor ajuta la creşterea notorietăţii, dar nu acesta e scopul.
De aceea nu abordez anumite subiecte. este modul meu de a înţelege că sunt creştin în tot ceea ce sunt şi ceea ce fac.

Cu dragoste pentru toti,
Mitrut Stiopu

A avea, a face, a fi

Mărturisesc că aceasta este o temă permanentă pentru mine.
Pe de o parte este o grilă de analiză personală, un barometru dacă vreţi.
Pe de altă parte este şi modul în care percep oamenii cu care intru în contact, oamenii cu care îmi petrec timpul şi oamenii cu care fac echipă.
Ce legătură are însă treaba asta cu creştinismul? Are legătură şi încă mare.
Nu mi-am propus să dezvolt acest subiect ci doar să-l schiţez; poate altă dată voi reveni.
Acumularea (a avea) ca şi criteriu principal în viaţa şi slujirea creştină este un pericol şi Biserica din Laodicea a căzut la acest examen.
Şi nu mă refer doar la acumularea materială, ci şi la acumulurea de funcţii şi/sau titluri, la acumularea de resurse nevalorificate, la „acumularea” numerică (cât mai mulţi membrii…), etc…
Şi a face poate deveni o problemă. Ni se spune de mici că a sluji este un lucru bun. Aşa e, însă după o vreme facem o suprapunere incorectă între a face şi a sluji.
Nu tot ceea ce facem în domeniul religios e slujire din diverse motive, cum ar fi de exemplu atitudinea, motivaţia…
Şi e periculos şi pentru acel ce intră în această goană a activismului religios, dar şi pentru noi pentru că tindem să evaluăm valoarea oamenilor după câte au făcut.
A fi este poate cel mai neglijat aspect al vieţii şi trăirii creştine. Şi omeneşte e explicabil. „Caracterele” nu sunt neapărat spectaculoase, ci mai degrabă discrete. Un caracter este de multe ori deranjant pentru „propăşirea” cauzei. E mai bine când e la distanţă.
Poate am zugrăvit oarecum schematic, dar rămân la ideea că scara e răsturnată.

Oricum, dacă îţi pasă de tine şi de dacă te interesează ce apreciază Dumnezeu, fă-ţi periodic un consult! Merită!

Primul pas

Cu mulţi ani în urmă, un adolescent, care era în grupul meu de tineret cu care lucram în aceea vreme, mi-a spus: „ţie ţi-este uşor acum Mitruţ, că eşti deja avansat; ai pornit pe calea asta de mult!” Se referea la procesul creşterii şi maturizării spirituale.
Răspunsul meu l-a pus pe gânduri: „dar oare nu am avut şi eu odată primul pas?
Chiar aşa, în fiecare lucru există un prim pas. Şi este adevărat că primul pas poate fi greu, ezitant şi stângaci, indiferent de domeniul despre care vorbim.
O vorbă spune că nimeni nu s-a născut înţelept.
De ce există atunci oameni care nu fac primul pas?
– O primă piedică ar fi comoditatea. Ştii că primul pas nu poate fi singular şi că îl cere pe al doilea şi tot aşa mai departe. Primul pas e începutul şi e un moment, mai greu sau mai uşor, dar calea e un proces format din înşiruirea paşilor; nu doi, nu trei, ci exact atâţia câţi e nevoie pentru trecerea liniei de sosire. Un singur pas lipsă anulează totul. Şi asta cere efort şi un preţ de plătit. Şi poate preferi să nu începi.
E adevărat că prin comparaţie e mai bine să nu începi dacă nu şi termini, însă ambele scenarii sunt scenarii „ieftine„. Singurul scenariu imaginat de Dumnezeu pentru noi este că Dumnezeu cheamă, omul răspunde şi „tot ce începe duce la bun sfârşit„, oricât ar costa!
– O a doua reţinere este frica de ridicol. Ţinem aşa de mult la imaginea noastră şi ne este frică de faptul că vor râde unii de noi, sau chiar ne vor dispreţui.
Fiţi siguri de asta: unii chiar vor râde sau ne vor dispreţui. E în natura păcătoasă a omului, însă Domnul nu va râde niciodată şi nu ne va dispreţui.
„Căci cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?” (Zaharia 4:10)
– Aş mai vrea să adaug doar un motiv al eventualelor ezitări.
Ca să începi ceva este nevoie de cele mai multe ori să renunţi la altceva. Şi renunţarea nu e neapărat uşoară. Pui în balanţă şi ţi se pare că pierzi prea mult şi ca atare „schimbul” nu merită.
Apostolul Pavel este un exemplu elocvent al acestui proces:
„Pentru El am pierdut (am renunţat la) toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos!” (Filipeni 3:8)
Spre finalul vieţii oamenii se uită retrospectiv la viaţa lor.
Unii au regrete, dar ele nu mai ajută deloc. Nu te mai poţi întoarce ca să faci primul pas.
Alţii se uită la calea străbătută şi vor spune că a fost greu, dar a meritat.

Şi de-asupra tuturor va fi aprecierea Stăpânului care contează cu adevărat!

„Detalii”

A rămas încetăţenită expresia preluată din Cântarea Cântărilor, „vulpile cele mici, care strică viile”, ca o sintagmă pentru lucrurile mărunte care pot face stricăciuni mai mari decât ne-am putea imagina.
Am dat peste o imagine a unei chitări pe care am avut-o la o ediţie de tineri pentru Hristos, chitară pe care pe un autocolant scria: Isus Hristos mi-a schimbat viaţa.
E frumos să vezi că proprietarul acestei chitări a vrut să declare această schimbare interioară şi pe obiectele sale.
Parcă acum a cam trecut obiceiul bun ca pe pereţii creştinilor să mai fie tablori cu versete, aşa cum aveam în copilărie, ba chiar şi pe Biblii în loc să apară autocolante cu caracter creştin apar cu artistul preferat, sportivul preferat sau brandul de echipament sportiv care „te înalţă” în ochii prietenilor tăi.
Tricourile sau şepcile noastre mai puţin poartă declaraţii ale calităţii noastre de creştin şi mai mult valori trecătoare ca să nu vorbesc de non-valori sau anti-valori.
Nici măcar ignoranţa nu poate fi invocată ca scuză. Cu jenă am văzut o doamnă creştină care purta cu nonşalanţă, ba chiar cu plăcere, un tricou cu conotaţii sexuale evidente.
Era în engleză, dar orice adolescent ştia ce spune acea inscripţie.
Adeseori am întrebat adolescenţii dacă ştiu ce semnifică inscripţia de pe obiectele lor. Şi câteodată chiar sună interesant, chiar asemănător cu creştinismul, dar poate fi budism, newage, sau pur şi simplu umanism.
Deşi lucrez la o firmă la care primeam foarte multe obiecte promoţionale am spus că evit să fac reclamă acestora şi că dacă ar fi să port un obiect de îmbrăcăminte aş purta unul cu mesaj creştin sau al firmei pe care o reprezint.
Poate nu ar fi rău să-ţi faci inventarul.
Dacă eşti proprietatea lui Dumnezeu, numai El poate decide ce valori promovezi.

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES