Astăzi e ZIUA mea!

Da, astăzi e ziua mea: împlinesc 27 de ani de la a doua mea naştere.
A fost o experienţă de neuitat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin, ceea ce a făcut ca nu numai eu să fiu surprins ci toţi cei ce mă cunoşteau.
Era 7 Ianuarie 1983, o seară în care mă găseam în Biserica Baptistă din Caransebeş, deşi ar fi trebuit să fiu deja la facultate pentru că începuseră cursurile.
Eram în anul 4 al Facultăţii de Construcţii şi venisem în vacanţă pentru sărbătorile de iarnă.
Aveam o viaţă foarte agitată, cu două patimi majore, printre altele, jocurile de noroc şi fumatul. Fumam minimum 2 pachete pe zi, chiar dacă nu mâncam şi jucam remi pe bani până la 48 de ore non-stop.
Îmi aduc aminte şi acum dimineaţa dinainte de a veni acasă. Nu mai aveam ţigări şi am căutat prin resturi după un chiştoc de ţigară ca să mai trag măcar un fum.
Şi aşa mi-a venit un gând: mâine poimâine va trebui să am responsabilitatea conducerii unor oameni şi eu am ajuns mai rău ca un animal, caut prin gunoaie.
Mi-am aruncat puţinele lucruri în geanta mea, am plecat la gară şi ca un somnambul am ajuns acasă.
După un somn lung, m-am spălat şi parcă acel spălat era un fel de purificare de trecut. Însă apa nu spală păcatele.
Urma să fac Revelionul pe munte cu un coleg, însă acesta nu m-a mai căutat, aşa cum convenisem, pentru că se îmbolnăvise.
Dintr-un respect deosebit pentru mama mea şi pentru credinţa ei, hotărâsem ca în fiecare an să merg la biserică de Paşte şi de Crăciun.
Aşa am făcut şi în iarna aceea. Era bine la biserică pentru că era o atmosferă liniştită, mai cunoşteam prieteni din copilărie cu care mă întâlneam şi aveam sentimentul plăcut că îi fac mamei mele o bucurie.
Însă din punct de vedere spiritual nu mă atingea nimic.
Chiar şi după ziua de Crăciun, fără să ştiu exact de ce, am continuat să merg la biserică pentru că în fiecare zi era slujbă.
Cum prietenul meu nu m-a mai căutat am fost şi de Revelion la biserică, iar apoi cu tinerii bisericii la casa unuia dintre ei. Mă simţeam bine şi îmi aduc aminte că măcar eram degajat şi îmi făcea bine acea companie.
În 4 ianuarie trebuia să merg la facultate, însă ştiind că majoritatea nu vor fi la cursuri până săptămâna viitoare am hotărât să mai rămân acasă.
Aşa se face că în data de 7 Ianuarie eram în biserică, în banca a doua şi ascultam slujba.
La partea cu cântările a fost bine şi plăcut. Apoi s-a ridicat un păstor, acum la Domnul, fr. Petrică Dugulescu, şi a început să vorbească. El făcuse schimb pentru acea seară cu păstorul bisericii din Caransebeş, fr. Belciu Busuioc, care era la Timişoara.
Dacă în toate serile trecute ascultasem cu atenţie şi cu bunăvoinţă, acum aşa mă întărâtasem şi în sinea mea îi căutam defecte în vorbire. Era o luptă ce se dădea în mine. El predica din Habacuc 2.
La final a făcut un apel pentru rededicarea creştinilor, o chemare la o trăire sfântă.
Şi aşa dintr-o dată m-a năpădit o inexplicabilă părere de rău. Parcă mi-aş fi dorit să pot răspunde acelei provocări, dar ştiam că eu nu sunt mântuit.
Şi în sinea mea mă întrebam de ce nu a făcut şi acum acel apel ce ştiam că se mai făcea pentru cei ce doresc să-şi predea viaţa Domnului Isus.
Într-un târziu fratele păstor a pus această întrebare, cerând bisericii să se roage, iar celor ce doresc să devină copii ai lui Dumnezeu să arate asta printr-o ridicare de mână.
După bucuria de a fi auzit această chemare am realizat cu groază că mâna mea era de plumb şi nu o puteam controla. Pur şi simplu nu puteam ridica mâna.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, sunt câteva clipe din viaţa mea pe care nu le-am trăit conştient. Ştiu doar atât că m-am trezit cu mâna sus şi plângeam de o imensă bucurie.
Am înţeles că în acea seară două mâini s-au ridicat. Nu ştiu cine a fost cealaltă persoană.
O întâmplare însă am aflat-o mai târziu. Unul dintre membrii acelei biserici a fost nemulţumit zicând: „numai doi”? Un tânăr care se afla lângă el, viitor prieten al meu şi viitor păstor i-a zis: „numai doi, dar cine ştie ce poate să scoată Domnul din ei?”
Deşi era iarnă drumul spre casă l-am ţopăit de bucurie. Mi se părea că aud păsări, deşi era Ianuarie.
Când trebuia să intru în casă am realizat că trebuie să le spun părinţilor şi nu ştiam cum.
Ei nu fuseseră la biserică, mama mea fiind bolnavă, iar tatăl meu cred că a fost în misiune pe sate.
Cînd am intrat în camera lor înainte de cuvinte mi-au văzut faţa şi au realizat că e ceva.
Le-am spus că mi-am predat viaţa Domnului Isus.
Tatăl meu a amuţit şi nu putea să scoată o vorbă. Mama mea a izbucnit în plâns. Apoi ne-am îmbrăţişat şi aşa familia biologică s-a întregit şi în Hristos.

Şi acum îmi vine să zâmbesc la reacţia colegilor mei la întoarcerea la facultate.
La revenirea la cursuri mă serveau cu ţigări şi eu răspundeam politicos: „Nu, mulţumesc!”
Unul dintre ei a zis: „Nu cumva te-ai pocăit?” „Ba da, i-am răspuns eu!”
Sigur că nu m-au crezut pentru că eu eram până atunci capul răutăţilor între ei. Aşa că au început să mă urmărească. Lăsau pe masă câte un pachet desfăcut cu ţigări, dar le numărau.
Într-o zi unul dintre colegi mi-a zis că nu mă va crede decât dacă îi aduc de la „popa” meu o adeverinţă care să certifice acest lucru.
I-am răspuns că îi pot aduce o adeverinţă, însă ar fi mai bine să îmi urmărească viaţa, dacă s-a schimbat cu adevărat. A fost de acord că asta vede dar nu poate înţelege.
Aşa este! Lucrarea Duhului n-o poate înţelege mintea!

De atunci a început aventura slujirii, care va continua până când vasul acesta de lut se va sparge definitiv şi comoara se întoarce la Domnul!



Poţi să adaugi un comentariu, sau un link de întoarcere.

Lasă un comentariu

Designed by: Pearl necklace | Thanks to Mobile Phone Reviews, Vacuum Cleaners and FTA FILES