4 Martie 1977, ora 21.22
56 de secunde.
Doar atât a durat cutremurul din 4 Martie 1977.
Aşa ar scrie un jurnalist.
Cel ce a trăit cele 56 de secunde poate spune că a părut că nu se va mai termina niciodată.
Un amestec de teamă cumplită şi un sentiment al neputinţei totale te stăpânesc în asemenea situaţii.
Aveam la acea dată 19 ani şi nu-L cunoşteam pe Dumnezeu.
O experienţă extremă care te face să te gândeşti la Dumnezeu oricât de departe ai fi de El.
Greu de povestit ce ai văzut, dar e şi mai greu de exprimat ce ai simţit.
Camera în care eram părea de carton, schimbându-şi unghiurile dintre pereţi şi tavan; candelabrul era ca un scrânciob scăpat de sub control.
Betonul din curte părea un covor ce se vălurea sub picioarele tale şi te făcea să te laşi la pământ pentru că nu te mai puteai ţine vertical.
O senzaţie de gol în stomac, oarecum asemănătoare cu răul de mare, te stăpânea.
Tot ce-ţi doreai era să se termine şi părea că sunt ore de când a început.
Am trăit 56 de secunde de manifestare fizică a puterii lui Dumnezeu prin frământarea acestui Pământ.
Şi nu eram în Bucureşti ci în Caransebeş.
Cumplit însă a fost în Bucureşti şi în Zimnicea.
Cei ce glumesc cu Dumnezeu ar trebui să nu uite că El este Creatorul nu numai al acestui Pământ, ci a întregului Univers.
Mă stăpâneşte un gând de mare mulţumire. Mi-a dăruit Dumnezeu zile ca să mă pot împăca cu El
